Cunoaştem din învăţătura Sfintei Evanghelii că sufletul este darul cel mai de preţ pe care omul l-a primit de la Dumnezeu.
„Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său ?” (Matei 16, 26) întreabă Mântuitorul conştiinţa omului dintotdeauna. Atunci când l-a creat pe om, Domnul Dumnezeu a suflat asupra ţărânii suflare de viaţă – „şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facerea 2, 7), ceea ce-l face pe psalmist să exclame recunoscător: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Psalmi 118, 73), dându-i prin această suflare puterea Duhului Sfânt, puterea raţională, cuvântătoare, care îl deosebeşte de toate celelalte vietăţi din cuprinsul creaţiei, făcând din el „împăratul făpturii”: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu…” (I Corinteni 15, 45). Această comoară trebuie păstrată curată, luminată şi sfinţită pentru a se întoarce la Dumnezeu într-o stare vrednică de El: ”trupul să se dea firii de Tine zidite, iar sufletul să se întoarcă de unde a luat fiinţă” (rugăciunea morţilor).
Cuvântul-cheie „mântuire”, poate cel mai des folosit în limbajul teologic, cuprinde în înţelesul său profund eliberarea sufletului de patimi. Toate cele rele ale noastre-păcate, greşale, neputinţe – pornesc dintr-o întreită rădăcină: mândria, iubirea de sine, uitarea de Dumnezeu – toate acestea împietrind sufletul în nefrica de dragostea Lui. Din acestea toate şi prin tot alaiul care se strânge în jurul lor se lasă asupra sufletului întunericul care ascunde în el conflictul năpraznic şi schizoid dintre cele trei părţi constitutive ale lui – partea raţionala, irascibilă şi poftitoare. Amestecate cu puterea imaginaţiei şi conduse greşit de o raţiune vătămată prin îngâmfare, acestea trei devin locaşul celor mai cumplite ispitiri demonice şi totodată izvorul celor mai dezastruoase înşelări. De-a lungul întregii scări a păcatelor de tot felul – de la cele mai grosiere, trupeşti, şi până la cele mai subţiri, duhovniceşti – datorită greşelii fundamentale care este înălţarea minţii sau încrederea în sine, omul cade, fie demonic, fie angelic, – adică fie prin răutatea lăcomiei, fie prin prostia mândriei. Pe unele ca acestea nu le poate birui decât numai treimea virtuţilor cardinale: credinţa, nădejdea şi dragostea, singura care cu adevărat îndumnezeieşte omul, pentru că zămisleşte smerenia. Smerenia este treapta cea mai înaltă pe scara urcuşului către învierea pe care o împlineşte numai unirea omului cu Dumnezeu. Este singurul mod cu putinţă de a străbate cerul. De la ea încolo, toate celelalte virtuţi ale înaltei trăiri duhovniceşti – prin osteneala posturilor aspre şi ale îndelungatelor privegheri – realizează concret izbăvirea sufletului de patimi. ”Programul” duhovnicesc pe care îl propune pentru viaţa de aici şi acum Ortodoxia în dimensiunea ei ascetică şi mistică cea mai profundă nu are alt scop decât aducerea omului pe calea cea dreaptă care duce la întâlnirea cu Dumnezeu. În starea de rugăciune – chiar şi cea mai intens trăită cu putinţă pentru noi, cei de astăzi -, nu e deloc obligatoriu să-L vezi propriu-zis pe Dumnezeu; „Patericele” cuprind suficiente relatări despre tot atâţia nevoitori râvnitori ai rugăciunii care s-au curăţit integral de patimi şi neputinţe fără de vederea mistică.
Întâistătătorul în vârtute al pustnicilor de demult, Sfântul Isaac Sirul afirmă răspicat faptul că vârful şi culmea sporirii duhovniceşti o reprezintă vederea propriilor noastre păcate, iar lucrarea de pocăinţă pentru acestea este adevărata „înainte-vedere”. Aceasta ne ajută să înțelegem că adevărata smerenie nu trebuie nicidecum confundată cu evlavia făţarnică ascunsă sub chipul cioplit al smereniei de ochii lumii. Cel cu adevărat virtuos nu este cunoscut – şi adesea nici recunoscut – de nimeni. Adevărata nevoinţă se face în ascuns, fără ca altcineva să ştie. Escaladarea închipuită a scării virtuţilor, bazată pe suficienţa „mistică” a autoîncredinţării cu privire la treapta sporirii duhovniceşti, conduce la înşelarea cea mai jalnică cu putinţă – după cuvântul Scripturii: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.” (I Ioan 1, 8) şi iarăşi: „Nimeni nu e fără de păcat, măcar de ar fi o singură zi în viaţa omului.” (Rugăciune la Sfântul Maslu). A omului e doar aceasta: „Fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea” (Psalmul 50, 4). Prin urmare, singura şansă de îndreptare rămâne străduinţa mult-pătimitoare a dobândirii sfintei smerenii, fără de care nici mântuire nu este: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)