Dacă moartea trebuie să te ia pe tine, te ia de unde trebuie să te ia.
Era şi o istorioară a marelui cărturar Antonie Plămădeală.
„Un calif stătea în grădina lui de trandafiri, savura un trabuc şi o vede pe moarte cu coasa. S-a speriat tot, tot, a fugit rapid în seraiul lui, s-a îmbrăcat, şi-a pus cu turban, şi-a luat paloşul şi calul şi a întins-o direct spre Mecca. Când a ajuns la Mecca, unde este piatra aceea sfântă unde merge şi se închină, moartea stătea cu coasa lângă piatră şi îi spune:
– N-am să-I înţeleg niciodată judecăţile lui Dumnezeu. Când te-am văzut astăzi dimineaţă în izmene prin grădină, mă gândeam cum te iau eu peste o jumătate de oră de la Mecca?”
Asta Dumnezeu hotărăşte, nu noi hotărâm! Noi nu putem interveni în darul sacru al vieţii. În toate religiile lumii a-ţi lua viaţa este un păcat. Viaţa este darul sacru al lui Dumnezeu. Dumnezeu deschide tabloul vieţii, Dumnezeu închide tabloul vieţii, căci aşa scrie: „zilele oamenilor sunt în mâna lui Dumnezeu”. Și Isaia spune: „drepţii sunt în mâna lui Dumnezeu şi munca nu se atinge de ei” şi fulgerele lui Dumnezeu sunt săgeţi care ţintesc la ţintă.