Fără putinţă de tăgadă şi lucru consimţit unanim în sânul omenirii, „dragostea” este cea mai mare, cea mai sfântă şi cea mai înaltă virtute creştină a sufletului omenesc. În cea dintâi Epistolă a sa către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel înalţă un adevărat imn de laudă iubirii dumnezeieşti ca model absolut pentru dragostea dintre oameni. Acesta a fost poate modul cel mai frumos cu putinţă în care a fost înfăţişată puterea dragostei în întreaga istorie a lumii: Dragostea „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată!” (1 Cor 13, 7)
Simţământul cel mai potrivnic faţă de simţirea dragostei îl reprezintă, categoric, „ura”. Aceasta cunoaşte nenumărate forme de manifestare, una mai învârtoşată şi mai respingătoare decât alta; trei însă reprezintă culmea pe care o poate atinge nebunia unui suflet contaminat astfel şi care constituie propriu zis „păcatul de moarte”. Pornind de la învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos Însuşi – „Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (In 13, 34-35) – cel mai iubit Ucenic şi Apostol al Său, Ioan de-Dumnezeu-cuvântătorul scrie fiilor săi duhovniceşti: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este!” (1 Ioan 4, 20) şi iarăşi: „Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni.” (1 Ioan 3, 15). Este evident faptul că astfel de afirmaţii sunt valabile în primul rând în neamul creştinesc, pentru care „dragostea” a fost hotărâtă şi lăsată de Hristos ca pecete de recunoaştere a modului specific de vieţuire socială pe pământ. La fel de adevărat este şi faptul că diavolul, vrăjmaşul întregului neam omenesc, recunoscând în virtutea teologică a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele puterea mântuitoare de suflet, ridică prin tot felul de metode perfide război aprig asupra fiilor lui Hristos născuţi de la Duhul Sfânt prin moartea şi învierea Botezului, pentru a-i face să se urască de moarte şi astfel să se dezbine iremediabil.
Cea dintâi formă de manifestare a urii este „mânia” sau „furia”. Despre aceasta, Regele Profet David proclamă: „Mâniaţi-vă, dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre, întru aşternuturile voastre, vă căiţi.” (Psalmul 4, 4).
A doua faţă a urii o constituie „ţinerea de minte a răului”. Aceasta vine în contradicţie evidentă cu învăţătura evanghelică ce îndeamnă „să-l iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi” (Marcu 12, 31) şi cu porunca apostolică „soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efeseni 4, 26). E clar că Sfânta Scriptură nu poate fi sub nici o formă de acord cu certurile şi supărările şi conflictele dintre oameni care nu se iartă unul pe celălalt nici din pornirea inimii, nici din conştiinţa minţii, nici măcar prin uzanţa codului bunelor maniere. De altfel, Sfânta Evanghelie ne prezintă şi pilda celor doi datornici ca şansă de trezire a conştiinţei adormite, ca şi îndemnul Mântuitorului – „lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 24) – ca avertisment împotriva căderii sufletului din lucrarea rugăciunii.
Al treilea mod de a purta ură cuiva este „zavistia” sau „invidia”. Boala aceasta cunoaşte durata cea mai lungă; poate şi de aceea s-a ivit zicala populară „boală lungă, moarte sigură”. Şarpele invidiei muşcă şi înveninează cel mai adesea inimile unor oameni – fie ei şi creştini – chinuiţi de tot felul de complexe, fie ele de inferioritate, fie de superioritate. La unii ca aceştia de altfel se referă vorba bătrânească înţeleaptă „e greu să ştii că nu ştii dar mai greu este să nu ştii şi să crezi că ştii.” Patima aceasta a făcut de-a lungul timpului cele mai mari ravagii în societatea noastră. Practic au fost pervertite toate valorile – etalon ale orânduirii sănătoase între oameni. Oamenii de valoare au fost înlăturaţi, oamenii de nimic suferă patologic de plăcerea căţărării pe podiumuri iar personalităţile reprezentative din diverse domenii au fost deja de multă vreme înlocuite cu „personulităţi” care nu fac altceva decât să se auto-premieze şi să-şi recompenseze reciproc victoria. Din păcate, în această privinţă lumea noastră românească suferă atât de grav astfel de stricăciune morală încât aproape că deja nimic nu mai poate fi îndreptat; iarăşi se împlineşte cuvântul proorocesc al Psalmistului: „Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni.” (Psalmul 11, 8) Prea uşor şi prea degrabă am uitat îndemnurile părinteşti ale Sfinţilor Apostoli adresate nouă tuturor pentru ca viaţa creştină să nu devină o permanentă hărţuire şi răufăcătorie, ci să fie cu adevărat vieţuire virtuoasă în pace, în înţelegere şi în dragoste în Duhul Sfânt: „Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.” (Galateni 5, 26) scrie Apostolul Pavel, iar Marele Iacov: „Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi.” (Iacov 5, 13) Mântuitorul Hristos Însuşi ne-a lăsat pildă de îngăduinţă şi iertare atunci când i-a dojenit pe doi dintre ucenicii Săi mai aprinşi (ce voiau să piardă cu foc din cer pe oamenii din satul de samarineni care nu L-au primit pe Iisus în drumul Său către Ierusalim) întrebându-i: „Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască.” (Luca 9, 55) şi aducându-le astfel aminte că uceniceau la şcoala iubirii şi a iertării iar nu la cea a urii şi răzbunării.
Situaţia aceasta ne vorbeşte despre un lucru deloc neînsemnat. Cel mai mult şi cel mai adesea oamenii sunt gata să răsplătească fără şovăire şi fără cugetare orice li s-ar face de către semenii lor indiferent de consecinţe. Cu alte cuvinte răzbunarea este modul omenesc de a răspunde. Răzbunare care poate ucide în mai multe feluri. Fie cu fapta, atunci când răzbunându-se omul omoară, distruge, arde şi ucide prin foc şi sabie, – fie cu vorba, grăind de rău, clevetind şi judecând pe altul.
Să le luăm pe rând. Vorbirea de rău se bizuie pe câteva crâmpeie precare de realitate, pe care le amplifică şi le împinge la extrem. De pildă, dacă cineva va gusta dintr-un pahar de vin sau va pufăi în joacă dintr-o ţigară, bârfitorul îl va prezenta lumii pe acela ca pe un beţiv învederat şi fumător înrăit. Şi altele asemenea.
Clevetirea sau calomnierea are ca metodă şi procedeu de acţiune încropirea unei imagini diabolice despre cel asupra căruia se exercită pe baza unor argumente, fapte şi motive mincinoase, care nu corespund realităţii persoanei respective, învăluind totul sub masca vicleană a unei aparente îngrijorări pline de afecţiune şi responsabilitate, pe care le repetă obsesiv şi îndelung până când toţi cei care le aud ajung să le şi creadă. Despre unii ca aceştia vorbeşte David, Regele lui Israel, demascând ura nestăpânită din inimile lor: „Muiatu-s-au cuvintele lor mai mult decât untdelemnul, dar ele sunt săgeţi.” (Psalmul 54, 24). Iar în Noul Testament referirile la ei sunt cu nimic mai puţin aspre: „Pui de vipere, cum puteţi să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi? Căci din prisosul inimii grăieşte gura.” (Matei 12, 34); „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca 6, 45) şi iarăşi „Ori spuneţi că pomul este bun şi rodul lui e bun, ori spuneţi că pomul e rău şi rodul lui e rău, căci după roadă se cunoaşte pomul.” (Matei 12, 33)
Cât despre judecarea aproapelui, probabil că năravul răutăcios al multora dintre „creştini” de a-i caracteriza pe semenii lor prin prisma deformată a propriilor lor patimi, păcate şi necurăţii – constituie una dintre cele mai mari supărări pe care oamenii I le fac Domnului, după cuvântul Apostolului: „ De aceea, nu judecaţi ceva înainte de vreme, până ce nu va veni Domnul, Care va lumina cele ascunse ale întunericului şi va vădi sfaturile inimilor.” (1 Cor 4, 5) De altfel, Sfânta Evanghelie ne vesteşte în chip poruncitor şi categoric: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei 7, 1) pentru că nici măcar „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22). Aşadar, întrucât Fiul Lui Dumnezeu, Fiul Omului, este singurul Judecător Drept şi Autorizat – e bine totuşi să ne înfrânăm de la a mai pecetlui noi binele şi răul din cei de lângă noi. Pentru că altfel riscăm să cădem noi sub osânda Scripturii: „Fiii oamenilor, dinţii lor sunt arme şi săgeţi şi limba lor sabie ascuţită.” (Psalmul 56, 6) iar pe unii ca aceştia … „Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaş şi pe viclean îl urăşte Domnul” (Psalmul 5, 6)!
Pierzarea celor care, urând, vorbesc de rău, clevetesc şi judecă pe semenii lor este iadul şi moartea cea de a doua (Apocalipsa 2, 11), moartea cea veşnică a despărţirii sufletului de Dumnezeu: „Să vină moartea peste ei şi să se coboare în iad de vii, căci vicleşug este în locaşurile lor, în mijlocul lor.” (Psalm 54, 16-17) Îndreptarea şi pocăinţa sunt calea de a ne împăca cu Hristos prin Crucea şi Învierea personală a străduinţei noastre.
Părintele Calistrat,
Mănăstirea Vlădiceni, Iaşi