- Sorin Roşca Stănescu
Din perspectiva PSD, liberalii au trădat. Au plecat la drum cu socialiştii şi apoi i-au părăsit, înainte de a nimici regimul Traian Băsescu. Înainte de a-l râde, fără să mai rămână piatra pe piatră. Chiar şi din perspectiva unui electorat USL, cât a mai rămas el, liberalii a trădat. Pur şi simplu pentru că s-au despărţit de socialişti. Pe de altă parte, tot trădare este socotit şi faptul că PNL, încercând să construiască în jurul său o dreaptă românească, semnalează mai mult decât o alianţă, chiar o fuziune, cu inamicul de până ieri. Cu PDL. Iar în plan extern, reprezentantul Grupului ALDE considera tot o trădare faptul că liberalii pleacă la populari. Să fie PNL un partid chiar atât de trădător?
Înainte de a prezenta argumente pro şi contra, să aruncăm o privire, fie ea şi superficială, în grădina domnului Ponta. Şi ce vedem? Că, iniţial, s-a costituit USL în părţi egale, liberalii şi Partidul Conservator fiind împreună şi la paritate cu PSD. Cu totul şi cu totul pe neaşteptate, un partid de strânsura, partidul domnului Gabriel Oprea, UNPR, a intrat pe uşa din dos în USL. Adus acolo de Victor Ponta. Fără o consultare prealabilă cu PNL. Opinia publică, inclusiv electoratul USL, a fost buimăcita când a urmărit live, pe posturile de televiziune, o scurtă ceremonie prin care Victor Ponta şi Gabriel Oprea semnau, în numele lor şi, implicit, în numele USL, nişte documente. Aceea nu a fost o trădare? Dar domnul Oprea, atunci, nu l-a trădat pe Traian Băsescu? Nu a trădat regimul acestuia, un regim ticălos care îi permisese că, înainte chiar de a se înregistra ca partid, să primeasac un sediu de la RA-APPS chiar în buricul târgului? Un regim care, contrar tuturor normelor, a permis ca UNPR, partid artificial de strânsura, care nu trecuse prin alegeri, să-şi poată forma grup parlamentar. Nu fusese UNPR înlănţuit cu Emil Boc? Nu votase UNPR, fără să mişte în front, toate nenorocitele de legi pe care Traian Băsescu le-a impus Guvernelor Boc?
La instalarea Guvernului MRU, cel mai scurt Guvern basist şi cel mai scurt Guvern din istoria recentă a României, a existat o decizie în USL, că parlamentarii alianţei să nu se prezinte la instalarea în Parlament a noului premier. Şi, cum se spune, pe sestache, domnul Victor Ponta s-a dus pas-pas în Parlament şi nu numai atât, ci a rostit şi un elogios discurs adresat, vă rog să mă credeţi pe cuvânt, colegului său. Eram atunci lângă Crin Antonescu şi sunt martor că a fost buimăcit de această ciudată mişcare a premierului Ponta.
După ce s-a aliat cu unul dintre partidele vinovate pentru calvarul cetăţeanului roman, cauzat de regimul Băsescu, după ce l-a elogiat şi i-a urât succes ultimului premier instalat de Băsescu, „colegul” Mihai Răzvan Ungureanu, acelaşi Victor Ponta a mai comis o faptă la fel de trădătoare. Sau poate chiar mai trădătoare. A semnat acel pact de coabitare cu Traian Băsescu, a cărui principală hibă este că, în baza lui, a făcut, ulterior, exact ceea ce se angajase în fata electoratului USL să nu facă. Împărţindu-şi cu Băsescu şefia marilor Parchete, a perpetuat aservirea politică a procurorilor. După care lucrurile au continuat, dacă ne gândim bine, la alte operaţiuni de desant, de data asta chiar asupra justiţiei.
Nu s-a terminat cu trădările. Un alt partid, pe lângă UNPR, care a asigurat supravieţuirea regimului Traian Băsescu şi menţinerea la putere a Guvernelor Boc care au făcut atât de mult rău României, este UDMR. Despre care Victor Ponta însuşi, în mod insistent şi repetat, a afirmat că merită şi trebuie să rămână pe tuşă cel puţin un ciclu electoral. Şi nu de puţine ori, acelaşi Victor Ponta a acuzat UDMR că ar fi un partid antiromânesc. Dar ce să vezi? Nici nu s-a instalat bine la Palatul Victoria, şi acelaşi Victor Ponta le-a făcut cu ochiul liderilor UDMR, evident, ca şi până atunci, fără a-şi fi avertizat partenerul. Iar mai târziu, cine a bătut palma cu UDMR? Cine altul decât Victor Ponta.
Nu am epuizat câtuşi de puţin această serie de grave inconsecvente pe care, dacă respectăm criteriile lui Victor Ponta, le putem taxa, fără nici un fel de ezitare, drept repetate trădări. Nu mai continui însă. Cel puţin pentru moment. Pentru că intenţia acestui scurt expozeu despre trădare este de altă natură.
Ţine de logică elementară a politicii, de cultura acestui domeniu, că partidele să se alieze în anumite împrejurări, că asemenea alianţe să se desfacă în alte împrejurări, că adversităţile şi chiar duşmăniile, dacă există, să nu fie împinse până la moarte. Evident, cu o serie întreagă de excepţii, şi ele notabile. Prin urmare, partide care, în urmă cu o anumită perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă, dar consistenţa ţinând cont de ritmul intern al istoriei, s-au aflat într-o poziţie de adversitate pot să devină, într-un moment psihologic necesar, util construcţiei publice, partide aliate. Şi, mai târziu, fiindcă râul curge şi timpul curge, din nou, respectivele partide se pot despărţi. Aceasta nu reprezintă, din punct de vedere politic, o succesiune de acte imorale, ci o succesiune de acte care ţin de morală şi de necesitatea politică, acte pragmatice, care, în cele din urmă, determina evoluţia societăţii.
PSD şi prietenii acestui partid au o singură obligaţie. Pe care nu o pot contesta. Aceea de a judeca evoluţiile din câmpul politicii romaneşti cu aceeaşi unitate de măsură. Dacă, pentru un partid, un anumit tip de gest politic reprezintă o trădare, atunci, şi pentru celălalt partid, acelaşi gest politic reprezintă aceeaşi trădare. Sau invers. Ceea ce pentru unii nu este trădare nu ar trebuie să fie nici pentru ceilalţi.
Evident, o construcţie a dreptei este oportună. A sosit timpul ei. A sosit vremea ca, în România, la fel cum stânga este concentrată în mâinile unui singur partid, acelaşi lucru să se întâmple şi în partea dreaptă a spectrului politic. În acest fel, deciziile şi evoluţiile în planul desăvârşirii construcţiei statului de drept şi a dezvoltării democraţiei vor fi eliberate de echivoc şi infinit mai logice. De ce, în definitiv, dreaptă nu ar putea face, la o distanţă de mulţi ani, ceea ce stângă a făcut demult, înghiţind, prin cel mai puternic partid pe care l-a avut, FSN, devenit PSDR şi PSD, toate formaţiunile apropiate de ea în plan ideologic? Nu cumva această reacţie furibundă este declanşată nu de revoltă împotriva unei pretinse încălcări a normei morale politice de către PNL, ci de teamă că dreapta unificata va deveni prea puternică?
Evident, dacă este neînţelept, incorect şi nedrept să vorbim despre trădare atunci când alianţele unor partide se fac şi se desfac la fel cum se întâmplă şi cu alianţele între state, putem fixa totuşi o serie de jaloane morale, a căror încălcare ar fi extrem de gravă. De pildă, am putea vorbi totuşi de trădare, dacă unificarea dreptei ar merge atât de departe, încât ar deveni de tip sinucigaş, printr-o alianţă cu Traian Băsescu. Cu capo di tutti capi al unui sistem ticăloşit. Dar nu cred că liberalii sunt ameninţaţi de un asemenea pericol. Prietenul meu, senatorul Ioan Ghise, ar trebui să fie liniştit din această perspectivă.