- Sorin Roșca Stănescu
Marcel Ciolacu ezită. Ezită mereu. Este cea mai corectă definiție a acestui personaj, care s-a cocoțat în vârful PSD prin debarcarea Vioricăi Dăncilă. Un om care șovăie. Rupt permanent între opțiuni diferite. Unele diametral opuse. Ca și când este mișcat de două comenzi diferite. Un prototip al dronei din politica românească. Câtă nevoie are Marcel Ciolacu de stabilizarea sa la conducerea PSD? Câtă nevoie are PSD de Marcel Ciolacu? Răspunsul la aceste două întrebări va putea fi dat cândva. Dar în orice caz nu la Congresul care, iată, se amână.
Ludovic Orban, după ce a executat nenumărate piruete în politica la vârf a Partidului Național Liberal timp de 30 de ani, a ajuns iată, în fine, să îl conducă. Și-l conduce rău. Păcat! Era cel mai bun moment din istoria recentă a Partidului Național Liberal de a prelua ștafeta de la PSD și de a deveni cu adevărat partidul număru unu din România. Cu o bază de masă consolidată. Și în creștere accentuată, dacă PNL și-ar fi propus să dezvolte accelerat clasa de mijloc și capitalul național. Într-un interval de timp record, Ludovic Orban și-a ratat misiunea. Dacă și-a asumat-o cu adevărat vreodată. Și chiar dacă la europarlamentare și la prezidențiale PNL s-a plasat în vârful topului, viitorul proxim este din ce în ce mai accentuat pus între paranteze. Pentru cine vede după colț, Ludovic Orban e istorie.
În mod normal, conform mecanismului alternanței la putere, ar trebui să vedem în viitorii aproape cinci ani Partidul Național Liberal plasat ferm la conducerea României. Desigur, împreună cu aliații săi din frontul anti-PSD. Ludovic Orban face tot ce poate ca alternanța să nu se producă pe termen lung. Pe de altă parte, PSD, la rândul său, se dovedește incapabil să valorifice uluitoarea șansă pe care i-o oferă pe tavă o politică liberală total alandala. Sărită de pe șine. Antinațională și, de fapt, în esența ei, antiliberală. Pentru că, la fel cum PNL se învârte în jurul unui corp total străin acestui partid, care este Klaus Iohannis, și a unui lider inconsistent, l-am numit pe Ludovic Orban, și PSD gravitează în prezent în jurul unei făcături. A unui personaj cel puțin dubios. Erou al Revoluției. Luptător cu merite deosebite într-o localitate din România în care, conform constatărilor Justiției, niciodată înainte de fuga soților Ceaușescu nu a existat vreo mișcare de dizidență, vreo manifestare anticomunistă sau măcar vreo rezistență anticeaușistă. Utilizând o diplomă falsă de revoluționar, Marcel Ciolacu obține indiscutabil o serie de avantaje dintre cele conferite de societatea românească ca recunoștință față de cei care s-au sacrificat punându-și viața în pericol, pentru ca și România, asemeni altor state est-europene, să iasă din comunism. La fel, el a obținut și obține avantaje de pe urma absolvirii Academiei de Informații „Mihai Viteazul”, patronată de SRI. Numai că aceste avantaje sunt pe termen scurt. Ele nu reprezintă decât daruri otrăvite. În schimbul lor, persoana beneficiară își pierde independența. Marcel Ciolacu a fost împins de la spate, cum s-a întâmplat și în alte cazuri, de către statul subteran, pentru a ajunge la volanul unui vehicul politic. Atâta doar că nu știe să conducă. Iar succesul nu-i poate fi asigurat prin teleghidare. În plus, dincolo de faptul că este legat prin fire mai mult sau mai puțin vizibile de alte persoane, provenite din aceeași pepinieră a statului subteran, fiind într-o oarecare măsură dependent de acestea, Marcel Ciolacu, tocmai fiindcă are un certificat fals de revoluționar, poate fi și este un om șantajat. Un om șantajat are implantată o cheiță, care oricând poate fi întoarsă și poate declanșa un mecanism distructiv. Sau, după caz, autodistructiv.
PNL și-a făcut ferfeniță o guvernare la care a ajuns cu greu și în bună măsură nemeritat. Își dezamăgește cu o viteză înspăimântătoare un electorat captiv extrem de generos și nerăbdător să-și atingă obiectivele legitime. Își dezamăgește profund un electorat adăugat pe parcurs și care, din diverse motive, a crezut că alternața la putere este benefică. Și ar putea să aducă foloase unei mari părți a populației. Klaus Iohannis a sesizat acest parcurs descendent al PNL, a înțeles că nu are mijloacele necesare pentru a-i schimba direcția și a ajuns la concluzia că tot ce mai poate să facă este să forțeze alegerile parlamentare cât mai curând, în speranța că, dacă ele sunt mai devreme cu câteva luni, vor fi mai puțini cetățeni cu drept de vot, care vor bascula înapoi dinspre PNL înspre PSD. În această dramatică încercare, prin care trece și el, în calitate de președinte care se dorește jucător, Iohannis a găsit de cuviință că este util să vulnerabilizeze USR, în speranța că voturile pierdute de USR ar trece la PNL. Nu se întâmplă așa. Deci singura opțiune este ca, în dispreț față de interesele reale ale României, ignorând cu desăvârșire conjunctura internă și externă, care reclamă un cu totul alt set de soluții, să grăbească cât poate de mult alegerile înainte de termen. Din această perspectivă, interesul său coincide pentru moment cu obiectivele lui Ludovic Orban. Numai că, în tot acest proces, intervine un curent în interiorul frontului PSD, care acționează în mod natural independent atât față de mecanismele puse în mișcare de Klaus Iohannis și PNL, cât și față de adevăratele intenții ale lui Marcel Ciolacu. Cu alte cuvinte, dacă s-a ajuns la o înțelegere ocultă cu Marcel Ciolacu, această înțelegere este destul de greu, dacă nu imposibil de materiaizat, întrucât vine în contradicție cu voința unei mase critice de activiști PSD și a unei mase critice din electoratul acestui partid.
Dacă nu ar exista Marcel Ciolacu, dacă PSD nu s-ar confrunta permanent cu aparentele ezitări ale acestuia, dar și cu ambiția lui de a pune mâna pe o conducere fermă, discreționară și vădit nedemocrată a partidului, deznodământul politic al confruntărilor la care asistăm ar fi cât se poate de simplu. PNL ar fi forțat, prin mecanisme și soluții democratice, să găsească o soluție politică la problema politică pe care el însuși a creat-o. Să guverneze cumva, făcând cât mai puține boacăne, această țară până la alegerile parlamentare la termen, care ne vor arăta în ce măsură acest partid a convins cea mai mare parte a electoratului să-i dea notă de trecere și să-l omologheze pentru următorii patru ani în calitate de partid de guvernământ. Sau în ce măsură nu a convins. Până atunci, deci până în toamna acestui an, în Parlament, printr-o cooperare constructivă a frontului anti-PSD cu frontul PSD ar putea fi soluționate, rând pe rând, în beneficiul statului român, o serie de teme astăzi litigioase.
Acest tip de cooperare nu este însă posibil. Pentru că Ludovic Orban se teme – și pe drept cuvânt – că urmează să fie debarcat. Și caută o soluție extremă. Pentru că președintele Klaus Iohannis se teme – și pe drept cuvânt – că în acest fel își pierde statutul de jucător. Pentru tot restul mandatului. Și atunci acționează în sens contrar. Pentru că Marcel Ciolacu nu este interesat ca țara să funcționeze în bună ordine. Și nici ca PSD să redevină partid de guvernământ la capătul noului ciclu electoral. Nu! Marcel Ciolacu este interesat doar să pună mâna pe conducerea partidului, într-o manieră care să anuleze pentru o lungă perioadă de timp orice dezbatere internă. Orice curent intern care i s-ar opune. Iar cine l-a întors cu cheița, știe de ce. În final, la capătul acestei tragicomedii, jucate la scenă deschisă de oameni mici, de actori mediocri, România se transformă într-o pradă ușoară. Energetică și geostrategică.