În fiecare an în data de 24 februarie românii sărbătoresc ziua iubirii, Dragobetele.
Lucrurile nu au fost mereu așa, iar pe vremea când Dragobete era numit şi Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, era un zeu tânăr al dacilor, sărbătorit în Muntenia, Dobrogea, Oltenia şi Transilvania la o dată fixă în fiecare an. Data varia de la o zonă la alta, între 24 februarie şi 28 februarie, 1 martie şi 25 martie. Dragobete era considerat patronul dragostei şi al bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti.
Ziua de Dragobete cade în fiecare an pe 24 februarie și este asociată nu doar cu iubirea, ci și cu începutul primăverii, începutul unui an mai bun din punct de vedere sentimental. De Dragobete există fel de fel de superstiții și tradiții, în care unele persoane încă mai cred cu tărie și în ziua de azi.
Spălarea părului cu zăpadă
În popor, se spune că de Dragobete fetele strângeau zăpadă și o topeau, pentru a se spăla cu apa obținută pe cap și pe față. În acest fel, se mențineau frumoase tot anul și băieții le remarcau mai repede. În zonele rurale, fetele foloseau apa din zăpada de Dragobete pentru a face diferite farmece prin care să-și atragă ursiții.
În unele zone din țară, superstiția de Dragobete spune că îndrăgostiții trebuie neapărat să se sărute în această zi, dacă vor să rămână împreună cât mai mult timp. De fapt, tot de Dragobete, îndrăgostiții fac o logodnă neoficială, prin care își jură iubire veșnică. Acest lucru îi ajută să fie împreună pe viață.
Superstiția de Dragobete spune că dacă unei fete îi place de un anumit băiat, trebuie să face tot ce îi stă în putință pentru a se întâlni cu el în această zi. Se spune că dacă nu se întâlnește cu băiatul care i-a picat cu tronc, șansele de a fi împreună cu el sunt nule.
Potrivit unei tradiții străvechi, de Dragobete gospodinele trebuiau să semene busuioc în răsadnițe, apoi să aibă grijă de răsaduri până de Sfântul Gheorghe, când îl plantau afară, în grădină. Ulterior, busuiocul semănat de Dragobete era folosit în descântece, farmece și tratamente, deoarece se considera că avea puteri magice. În plus, fetele tinere îl foloseau în tot felul de ritualuri, pentru a-și visa ursitul.
Se spunea pe vremuri că cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli tot anul, aşa că nu prea era cineva care să nu ia parte la sărbătoarea cu pricina.
Pregătirile începeau încă de dimineaţă, când tinerii se îmbrăcau cu cele mai bune haine şi porneau spre centrul satului. Dacă afară era frumos, dădeau o fugă şi prin pădure, după ghiocei, pentru a-i oferi mai târziu fetelor din comunitate. Dacă în schimb era vreme urâtă, aceştia se adunau la cineva acasă şi stăteau la poveşti ori se ţineau de jocuri şi glume.
Tot pe 24 februarie, fetele sau băieţii se făceau fraţi de sânge, iar fetele tinere strângeau apa din omătul încă netopit, despre care se spunea că avea proprietăţi magice. Acelaşi lucru se întâmpla şi cu viorelele şi tămioasa, care se punea apoi la icoane, pentru a fi folosite mai târziu la farmecele de dragoste.
Când se apropia ora prânzului, fetele obişnuiau să fugă spre sat, obicei numit în partea de sud a ţării „Zburătorit”. Nici băieţii nu stăteau pe loc, căci aceştia puneau ochii pe mândra care le plăcea şi o luau la fugă după ea. Dacă reuşeau să o prindă, iar fetei îi plăcea de fecior, atunci aceştia se sărutau îndelung, în văzul tuturor. Sărutul reprezenta de fapt logodna dintre cei doi cel puţin pentru un an. De multe ori însă acestea veneau înaintea celor adevărate, semn că tradiţia are scopul de uni pe tinerii care îşi căutau jumătatea.