- Sorin Roşca Stănescu
Klaus Iohannis a fost doar paiul care a rupt cocoaşa cămilei. Dar nu el este cauza cauzelor. Nu cauza Klaus Iohannis a despărţit apele între PSD şi PNL. El a fost doar picătură, e drept consistentă, care a umplut paharul. Sau, cum spuneam, ultimul pai care a rupt cocoaşa cămilei. Dacă înţelegem cauzele profunde care au eliminat de pe scenă politică, într-un mod pe cât de dramatic, pe atât de spectaculos, cea mai consistentă alianţă a istoriei recente, atunci vom putea intui mai bine ceea ce urmează să se întâmple. Viitorul şi durata Guvernului Ponta III.
Este o fatalitate. Întotdeauna ultima confruntare tinde să ocupe întreg spaţiul memoriei colective. Astfel încât, cel puţin pentru moment, opinia publică atribuie incidentului Klaus Iohannis rolul unui veritabil casus belli. Ca şi când ambiţia PNL de a-l numi ministru de Interne şi vicepremier în Guvernul Ponta III şi refuzul PSD de a accepta cea de-a doua condiţie ar fi adevăratul motiv al imploziei USL. Din această cauză, până la urmă, o bună parte dintre cetăţeni are tendinţa de a-i taxa pe cei doi lideri. Ca să nu mai vorbesc de tonul dat de preşedintele Traian Băsescu. În realitate, deciziile fatale pentru USL nu au fost luate de lideri. Ci de partide. Ei nu au făcut altceva decât să respecte deciziile luate în organele de conducere ale formaţiunilor politice din care fac parte. Sigur că, jucadu-şi rolul, atât Antonescu, cât şi Ponta s-au comportat ca cei mai importanţi purtători de mesaje, iar, pentru neavizaţi, impresia este că s-ar fi substituit, din ambiţii personale, voinţei propriilor partide. Dar cum stau lucrurile, de fapt?
Înainte de Klaus Iohannis au existat alte momente importante în care USL s-ar fi putu rupe, în baza unor contradicţii de fond care au apărut între cele două mari partide. Primul şi cel mai important îl reprezintă bătălia asupra Justiţiei. Pe care USL a pierdut-o. Dacă este adevărat că ambele partide, PSD şi PNL, şi-au propus ca, prin intermediul USL, să creeze o Justiţie cu adevărat liberă, ferită de orice fel de influenţe şi constrângeri politice, ei bine, atunci USL a eşuat. Şi încă lamentabil. Momentul cheie a fost pactul de coabitare. Conform acestui document, semnat de Ponta şi de Traian Băsescu, a fost, ulterior, săvârşită partajarea marilor Parchete. Pactul de coabitare a stat la originea preluării de către Victor Ponta a interimatului la Justiţie şi numirii de către acesta, conform unor înţelegeri cu Traian Băsescu, a întregului eşalon de conducere de la nivelul celor două mari Parchete. În aceste condiţii, PNL a renunţat la portofoliul Justiţiei. Atunci ar fi trebuit să se rupă USL.
Liberalii au acceptat să rămână, pentru că alte două proiecte importante se aflau pe rol şi aveau şansă să fie realizate. O nouă Constituţie. Care ar fi putut, în viitor, îndrepta lucrurile în tot ceea ce înseamnă mecanisme şi garanţii democratice, precum şi drepturi fundamentale ale omului. Justiţia însăşi ar fi putut fi reformata şi eliberată în baza unei noi Constituţii. Când însă a fost luată decizia fatală de a nu fi elaborată o Constituţie nouă, ci de a se recurge doar la o revizuire, cu dezavantajul că revizuirea lasa totul la discreţia Curţii Constituţionale, aşa cu s-a şi văzut, atunci a exista un al doilea moment când USL ar trebuit şi ar fi putut să se rupă.
Legat de Constituţie şi de eşecul acestui obiectiv politic major a căzut şi planul de regionalizare a României. Din nou, USL ar fi putut să se rupă.
Guvernul Ungureanu a căzut din patru motive. Două dintre acestea au fost repuse pe tapet, în mod straniu, de PSD şi de Victor Ponta. Roşia Montană şi gazele de şist. În mod surprinzător, o parte din USL a decis să susţină aceste proiecte. Din nou, USL s-ar fi putut rupe.
Pe tot parcursul celor două Guverne Ponta, dar mai ales după alegerile parlamentare a devenit evident că ceea ce ar fi trebuit să devină complementar în USL a devenit unilateral. O alianţă între stânga şi dreapta presupune măsuri economice de dreapta, dublate de sisteme de taxare cât mai relaxate şi de investiţii cât mai masive şi mai îndrăzneţe, astfel încât valoare adăugată, câştigul astfel creat, să devină suficient de consistente pentru aplicarea politicilor de stânga ale PSD vizând o îmbunătăţire a vieţii cetăţenilor. În realitate, prin diferite măsuri organizatorice luate la nivelul ministerelor, prin diferite trucuri aplicate în Guvern, unde prim-ministrul a putut dirija cum a dorit lucrurile, dar şi prin complicitatea vinovată sau neghioabă a unora dintre miniştrii liberali, politica Guvernului Ponta II a fost inversată. În sensul că mai întâi au fost promovate măsuri de creştere a veniturilor, de ameliorale a vieţii unor categorii socio-profesionale, dar fără a exista vreun corespondent în materie de investiţii şi de relaxare fiscală. Maşina USL, în loc să meargă cu faţa, a mers cu spatele. Cu cele mai mici investiţii din istorie şi refuzând practic orice fel de privatizări, Guvernul Ponta II, şi asta se va vedea cel mai bine în Guvernul Ponta III, s-a împotmolit financiar. Casa a fost zugrăvita, aparenţele au fost salvate, dar temelia a rămas şubredă şi acoperişul găurit.
Era fatal că USL să se rupă în aceste condiţii. Şi ce a făcut, în continuare, PSD? A plonjat pur şi simplu în braţele UDMR. Numai şi numai pentru a-şi crea o majoritate consistentă, a cedat mai multe posturi de miniştri, de secretari de stat şi şefi de deconcentrate decât deputaţi şi senatori are UDMR. Iar UDMR, în ciuda oricăror declaraţii, aşa cum a făcut şi în trecut, are o agendă proprie atât de precisă, încât, în mod evident, va canibaliza programul de guvernare USL.
Un program care nu a putut fi îndeplinit decât într-o proporţie de sub 10 la sută şi căruia, de acum încolo, pentru mai mult timp sau pentru totdeauna, i se poate pune cruce.
Dacă afirmaţiile de mai sus sunt adevărate, atunci deja a început să ticăie ceasul. Numaratorea inversă a Guvernului Ponta III.