- Sorin Roşca Stănescu
Dimineaţa de ştiri începe prin două spectaculoase cazuri de şantaj. Prima victimă este, conform procurorilor, nimeni altul decât Mircea Băsescu, fratele preşedintelui. Cea de-a doua victimă, tot conform procurorilor, este o persoană cel puţin la fel de importantă. Doamna Livia Stânciu, temutul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, magistratul care i-a înfundat pe mulţi, inclusiv pe premierul Adrian Năstase. Cum au ajuns cei doi să fie şantajaţi? De către cine? Şi de ce?
Mă pun în situaţia unui străin care vizitează pentru prima dată România. Şi începe să cunoască această ţară ascultând ştirile de dimineaţă. El afla că fratele preşedintelui României este victima unui şantaj şi ca un flagrant a fost organizat de către procurori în propriul său birou. Un minut mai târziu, o altă ştire îl buimăceşte pe ipoteticul vizitator. Unul dintre cei mai importanţi magistraţi ai statului, chiar preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iată este victima unui alt şantaj. Şi în acest caz, este operată o arestare. Sunt două anchete care se derulează în paralel. Dacă bănuielile procurorilor se vor confirma, dacă, în cele din urmă, va reieşi că într-adevăr fratele persedintelui unui stat şi unul dintre cei mai înalţi magistraţi au fost şantajaţi, atunci ipoteticul nostru turist se va întreba pe bună dreptate: De ce totuşi, de câţiva ani de zile, o instituţie experiment din această ţară, Direcţia Naţională Anticorupţie, este felicitata, pentru performanţele obţinute, de mai toţi reprezentanţii instituţiilor internaţionale? Despre ce performante vorbim când, iată, s-a ajuns atât de sus cu o infracţiune extrem de periculoasă, cum este şantajul?
Sunt două cazuri spectaculoase. Şi asemănătoare. Nu fiindcă e vorba de aceeaşi prezumtivă infracţiune. Nu fiindcă, din nou, prezumtivele victime sunt persoană atât de sus puse. Ci pentru că ele, cele două cazuri, au un numitor comun. Pe care procurorii, nici dacă se fac luntre şi punte, nu-l pot ascunde sub covor. Şi într-un caz şi în altul, şantajul are la origine solicitarea de restituire a unor sume de bani.
Cum adică un membru atât de cunoscut al familiei prezidenţiale, fratele preşedintelui, a primit bani de la cei care, ulterior, l-au şantajat? Cum adică preşedinta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a beneficiat de o sumă de bani oferită de cea care astăzi este acuzată de procurori pentru şantaj? Cum de cele două personalităţi publice s-au implicat în asemenea operaţii?
Dacă încercăm să vedem pădurea şi nu ne lovim cu capul de primul copac, vom descoperi că, în spatele acestor două mari scandaluri care au multe în comun, se ascund operaţiuni financiare care ele însele ar putea deveni şi sursa unor uriaşe scandaluri, dar, cine ştie, poate şi punctul de plecare al altor anchete. Tot penale. În cazul doamnei Livia Stânciu, situaţia pare mai simplă. În sensul că soţul acesteia, între timp decedat, ar fi rămas dator unei doamne cu suma de 20.000 de euro. De doi ani de zile, respectivă doamna solicita restituirea împrumutului. Cum putea să o facă? Calea cea mai simplă o reprezintă mesajele pe telefon. Când, timp de doi ani de zile, soliciţi cuiva restituirea unei sume şi nu primeşti banii înapoi, este de presupus, şi asta s-a şi întâmplat, că tonul mesajelor să devină din ce în ce mai ascuţit. Maximum din ceea ce au reuşit să ne comunice procurorii sesizaţi de doamna Livia Stânciu asupra acestui caz, cu o ciudată întârziere de doi ani, este că persoană cercetată pentru şantaj ar fi ameninţat cu darea în vileag a unor fapte compromiţătoare, în cazul în care banii nu sunt restituiţi. Ce fel de fapte, nu ştim. Dar poate afla procurorii. Pentru că totuşi, dacă există asemenea fapte, atunci, pe lângă şantaj, ar mai fi şi altceva la mijloc care ar putea forma obiectul unor alte dosare de cercetare penală. Totuşi, cunoscând de atât de multă vreme maniera în care procurorii informează opinia publică în asemenea cazuri „sensibile”, până una-alta, mă mărginesc să presupun că prezumtiva ameninţare cu şantaj se referea exclusiv la darea în vileag a existenţei unei datorii neonorate. Ori un înalt magistrat al statului, cum este preşedintele ICCJ, este dator să dovedească, prin conduita sa personală, o moralitate desăvârşită. Neinapoierea unei datorii este un fapt incorect, este o dovadă a lipsei unor calităţi morale. Dar poate fi un şantaj solicitarea insistentă a restituirii unei datorii, chiar şi cu ameninţarea că informaţia respectivă va fi dată în vileag? Păi atunci orice cetăţean al României ar putea acuza banca pe motiv că l-ar şantaja, somandu-l, în mod repetat, inclusiv prin SMS-uri, să-şi restituie datoriile. Şi la fel ar sta lucrurile şi cu reprezentaţii Renel ori ai societăţilor de distribuire a gazului sau apei.
Dincolo, ce avem? Din nou, o solicitare de restituire a unor bani. E adevărat, suma este mult mai mare, pe măsură înălţimii instituţiei prezidenţiale a fratelui. E vorbă nu de 20.000 de euro, ci de 600.000 de mii de euro. Şi este adevărat: domnul Bercea Mondialu susţine că această sumă colosală nu a reprezentat pur şi simplu un împrumut făcut de fin nasului, ci, mai mult decât atât, o imensă şpaga. Pentru că un membru al clanului să scape de un dosar pentru tentativa de omor calificat. Cum? Cu ajutorul lui Mircea Băsescu, fratele preşedintelui. În schimbul unui prezumtiv trafic de influenţă, pe care acesta ar fi urmat să îl facă în justiţie.
Deci, vrem, nu vrem, iată, ne întoarcem la justiţie. Şi dacă tot ne întoarce la justiţie, ar trebui să ne punem o întrebare de bun-simţ. O fi sau nu o fi şantaj, dar banii se mai dau înapoi? Sau plătitorii, cum-necum, sunt şi cercetaţi penal şi rămân şi faliţi? Nu cumva şantajul, dintr-o infracţiune prevăzută în Codul penal, devine, în mâna unor persoane, o strategie? O strategie eficientă pentru a nu mai da banul înapoi şi pentru a bloca niscaiva dezvăluiri incomode?