Un oraş de etnie mixtă din nordul Irakului, Kirkuk, are aproximativ un milion de locuitori predominant arabi, kurzi şi turkmeni, cu câteva alte minorităţi printre ele. Din punct de vedere istoric a fost un oraş turkmen, însă demografia s-a schimbat semnificativ în anii ’60 sub campania de ,,arabizare” a fostului preşedinte irakian, Sadam Hussein.
Atât guvernul din Bagdad cât şi regiunea autonomă kurdă vor autoritate peste Kirkuk, în timp ce turkmenii din oraş vor autonomie locală.
Motivul luptei pentru putere se află sub oraş: petrolul. Se estimează că ar exista aproximativ nouă miliarde de barili, adică 10% din rezerva de petrol a Irakului. Însă în timp ce petrolul este extras şi cele două autorităţi se ceartă pentru el, oraşul primeşte foarte puţin în schimb.
Potrivit unui acord de compensare, oraşul ar trebui să primească o parte, însă nu a primit nimic din 2013. Guvernele federale şi kurde datorează Kirkuk-ului peste un miliard de dolari. Rezultatul este o infrastructură uzată, servicii proaste şi oportunităţi limitate de angajare.
Ceea ce Kirkuk produce, şi nu este ceva unic în Irak, sunt tinerii frustraţi de cele prea puţine oportunităţi. O parte dintre arabii suniţi din Kirkuk s-au alăturat Statului Islamic, turkmenii tineri se alătura miliţiei Shia şi kurzii nemulţumiţi se îndreaptă spre Partidul Muncitorilor din Kurdistan (un grup catalogat drept grupare teroristă de către Uniunea Europeană, Statele Unite şi Turcia). Majoritatea tinerilor nu vor decât să plece, însă câţiva au găsit o altă scăpare: muzica. Murad şi colegii săi formează trupa Dark Phantom.
Să cânţi într-o trupă de heavy metal este ceva destul de neortodox pentru bărbaţii crescuţi într-o societate atât de conservativă. Afinitatea lor pentru muzica occidentală îi pune în dezacord cu societatea în care trăiesc şi în timp ce furia din melodiile lor este direcţionată către liderii politici pe care îi văd responsabili pentru situaţia în care se află, ei înşişi sunt ţintele extremiştilor islamişti care îi consideră satanişti. Într-un oraş în care forţele de securitate fac în mod regulat raiduri asupra presupuşilor suporteri ai Statului Islamic, care detestă cultura occidentală şi muzica ,,ilegală”, ameninţarea este cât se poate de reală.
Totul a început cu Metallica. În 2003, în urma invaziei conduse de SUA în Irak, un prieten i-a dat lui Murad Khalid un CD. Astăzi e un electrician în vârstă de 27 de ani la o staţie de alimentare. Poartă un cioc lung şi e plin de tatuaje, însă pe atunci era doar un adolescent obişnuit al locului. Muzica era diferită de orice ascultase până atunci. Imediat a împărtăşit-o cu vărul său, Rebeen Hasem. ,,Vorbeau despre război, despre situaţia noastră. Ne plăcea asta”, îşi aminteşte Murad.
Heavy metal-ul a devenit o obsesie şi au downloadat tot ce au putut. Şi-au cumpărat chitare şi au învăţat să cânte. Murad şi-a umplut pereţii din cameră cu poze ale trupelor sale preferate, pe care le rupsese din reviste. Metallica, Slayer şi Megadeth erau mai presus de toate. În 2007 erau pregătiţi să facă pasul următor. ,,Ne gândeam, de ce să nu facem o trupă de metal, chiar aici, în oraş?”, spunea Murad.
Chiar de la bun început, provocările au fost formidabile. Potrivit lui Semet Jalal, al treilea membru al trupei, să găseşti timp şi bani ca să cânţi într-un oraş în care doar supravieţuirea reprezintă o provocare e ceva aproape de imposibil. La fel ca ceilalţi membri ai trupei, lucrează şase zile pe săptămână. Înainte de zori pleacă spre locul de muncă de la o fabrică de ciment din Sulaymaniyah. E un loc de muncă monoton, plin de praf, cu manageri aroganţi, totul pentru doar 750 de dolari pe lună. ,,Mă simt ca un robot”, spune Semet.
Pentru a plăti chiria la studio (200 de dolari pe lună), trupa împarte camera cu trupa de rock din Turcia a fratelui lui Semet. Când de abia făceau primii paşi în industria muzicală, s-au folosit de cei aproape 300 de dolari pe care Murad, Rebeen şi Semet îi strânseseră. În prezent se ajută unul pe celălalt cu mici împrumuturi când rămân fără bani. Însă tot e dificil. Primul lor baterist a plecat. ,,Spunea că el plăteşte pentru muzică, dar muzica nu plăteşte pentru el. Lucrează la o companie de telefonie acum, a renunţat la muzică”, spune Murad.
În 2011, Dark Phantom au susţinut primul concert live în Kirkuk. ,,Trei sute de oameni au fost acolo, era ceva de vis. Tinerii nu ştiau ce-i ăla heavy metal, dar ne-au văzut cântând cu energie şi le-a plăcut”.
Apoi au apărut ameninţările cu moartea. ,,Oamenii spuneau: <<Satana e în oraşul nostru>>. Ameninţări anonime erau trimise pe pagina de Facebook a trupei: <<Nu cântaţi, e interzis în Islam>>”, îşi aminteşte Murad. Vocalul lor se temea. Locuia într-o zonă periculoasă la sudul oraşului. Fratele său fusese deja rănit în timpul unui atac terorist din Mosul. A decis că era timpul să plece şi s-a mutat în Turcia.
Restul membrilor şi-au închis conturile de pe reţelele de socializare. Însă le era dor să cânte împreună, fiind singura modalitate de a fi liberi cu adevărat. ,,Cânt atunci când sunt nervos. Nu fumez, nu beau, cânt”, spune Sermet.
În cele din urmă, Murad s-a gândit că cei care îi ameninţau au uitat de ei, iar trupa a început să meargă la repetiţii din nou. Mahmood Qassem, un electrician arab în vârstă de 32 de ani, a devenit noul baterist al trupei, iar o căutare on-line l-a adus pe vocalul Mir Shamal, un DJ de radio din Sulaymaniyah. Au cântat în Erbil şi în Sulaymaniyah. Rawand Khalid Saeed, un student de la Universitatea din Kurdistan Hewler, a fost la concertul din Erbil. Majoritatea celor prezenţi nu ştiau ce văd, însă Saeed şi prietenii săi erau în primul rând, dând din cap.
Sermet îşi aminteşte când el şi soţia sa s-au certat pentru că ea nu voia să plece din oraş. Statul Islamic ameninţa că va lua controlul asupra Kirkuk-ului, iar Sermet îşi dorea o viaţă mai bună pentru viitorul său fiu. Patru dintre fraţii săi erau plecaţi deja, unul în Finlanda: ,,Au foarte mult heavy metal în Finlanda. În fiecare zi, fratele meu îmi spune <<Vino!>>”
Însă soţia sa nu voia să-şi lase familia în urmă. Nervos, Sermet a lovit un geam cu pumnul. Sticla i-a tăiat tendonul de la degetul mic, iar o cicatrice îi aduce aminte în fiecare zi de acea ceartă. Nu îşi mai poate mişca degetul mic atunci când cântă.
Drak Phantom au auzit de atacurile din Paris, unde atacatorii înarmaţi au ucis 89 de persoane la un concert Eagles of Death Metal. ,,Erau oameni nevinovaţi. Nu a fost vorba de religie, erau evrei, musulmani, toţi erau oameni.”
Creativitatea lor nu vine fără riscuri. În acea parte a lumii, să-l numeşti pe cineva ,,câine” e o insultă dureroasă, iar dacă vorbeşti împotriva corupţiei te expui la riscuri mai mari decât dacă enervezi extremiştii religioşi. În 2010, un student kurd care a scris o poezie în care critica corupţia din guvernul kurd a fost răpit şi găsit mort pe marginea unui drum. Nimeni nu a fost judecat vreodată pentru moartea sa.
Totuşi, Murad speră că lansarea noului album le va deschide drumul spre un public mai larg. ,,Tot ceea ce ne dorim este să explicăm situaţia în care ne aflăm prin muzică. Nu vorbim despre Satana sau religie, vorbim doar despre situaţia noastră.”
La momentul de faţă, Dark Phantom nu pot cânta nicăieri. Sunt forţaţi să rămână ascunşi, repetând din când în când în micul lor studio, de teama atacurilor. În cele din urmă, Murad şi trupa sa speră că vor cânta în faţa unui public apreciativ. ,,Orice trupă visează să cânte pe scena cea mare. Nu banii sunt visul meu. Visul meu e să cănt undeva în Europa, sau chiar în State. De ce nu?”
Dark Phantom lucrează la înregistrarea versurilor pentru album. Într-una dintre cele mai recente piese, Mir cântă: ,,Metalul e ceea ce facem / Împotriva războiului luptăm / Chitara e arma noastră / Microfonul e cuţitul nostrum / Muzica este ceea ce răspândim / Revoluţia este ceea ce vrem / Noi suntem Dark Phantom / Nu ne vom opri niciodată”
Octavian Cătuşanu