Verigheta, cerc fără început şi fără sfârşit, are o istorie asemenea. Primele inele de cununie au apărut în Egiptul antic, fiind folosite ca sigiliu, simbol al puterii, al autorităţii. Femeile bogate ale Egiptului au început să poarte inele din aur pe toate degetele şi, treptat, femeile sărace au copiat podoabele, folosind argint, bronz, sticlă sau lut, acoperite cu glazură silicioasă colorată în albastru sau verde. Romanii au purtat o lungă perioadă de timp inele din fier, iar, după anul 31 înainte de Hristos, au apărut inele de aur, folosite de şeful oficial al statului şi de nobili – ambasadori, senatori, consuli. Au fost date legi care reglementau purtarea inelelor şi, cu timpul, inelul a devenit obligatoriu pentru „a lega” o persoană de clasa lui socială.
Ulterior, a apărut inelul de logodnă şi primii care l-au folosit au fost romanii. La ceremonia de logodnă, logodnicul oferea un inel simplu de fier familiei miresei, ca simbol al angajamentului. Iniţial, ceremonia de logodnă era mai importantă decât cea a căsătoriei. Primul inel creştin de logodnă a fost găsit în catacombele Romei şi datează din anul 200 după Hristos. Creştinii au acceptat inelul marital, preluat de la păgâni, pentru că era simbolul jurământului căsătoriei, dar nu purtau inele mari sau pe toate degetele precum romanii precreştini. Bărbatul îi dăruia soţiei inelul şi ca sigiliu pentru bunurile din casă, căci femeia avea rolul de a păstra averea familiei.
Inelul de cununie a început să fie folosit, în timpul ceremoniei religioase, în prima jumătate a secolului al IV-lea. A fost ales cel de-al patrulea deget ca simbol al iubirii, iar mâna stângă pentru că se află pe aceeaşi parte cu inima, degetul inelar fiind considerat prelungirea inimii. Obiceiul a fost preluat de la creştini de toate popoarele. Odată cu perpetuarea divorţului, simbolistica verighetei a început să scadă, puterea îndemnului „până când moartea ne va despărţi” pălind de-a lungul timpului.
C.N.