În ultima vreme s-a manifestat şi în rândul credincioşilor Bisericii noastre Ortodoxe Române o dorinţă din ce în ce mai mare de împărtăşire cât mai deasă cu Sfintele Taine, Sfânta Euharistie. Cu rădăcini ajungând până la învăţătura Sfinţilor Părinţi athoniţi Neofit şi Maxim Kavsokalivitul, curentul acesta al desei împărtăşiri se face astăzi tot mai simţit şi în ţara noastră. Forme ale lui se iviseră încă din anii ’50-’60 în sânul câtorva obşti monahale (cazul mănăstirii Vladimireşti fiind cel mai notoriu), numai că acestea au primit un răspuns viguros din partea unui nucleu de părinţi duhovnici şi slujitori din Mănăstirea Sihăstria, care includea nume ca Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Arsenie Papacioc şi Antonie Plămădeală.
Conform acestui răspuns, credincioşii erau sfătuiţi să păstreze cu evlavie rânduiala tradiţională de primire a Sfintelor Taine o dată la patruzeci de zile; celor mai râvnitori (şi cu viaţa, nu doar cu dorinţa) li se recomanda împărtăşirea o dată pe lună, iar în cazul credincioşilor grav bolnavi (cu afecţiuni majore) se propunea împărtăşirea la trei săptămâni-sau chiar la două, în cazul bolilor de cancer sau chiar şi a celor mai grave decât acestea (din păcate sau poate din lipsă de evlavie ori din insuficienta credinţă, aceste diagnostice dezastruoase s-au înmulţit în cea de a doua jumătate a veacului trecut şi până astăzi într-o proporţie înfricoşătoare, asemeni unor plăgi aduse asupra oamenilor pentru răutăţile şi învârtoşarea inimilor lor).
Nu de puţine ori întâlnim chiar şi în vremea noastră mentalitatea (am putea-o numi de-a dreptul hulitoare) răspândită în popor conform căreia dacă te împărtăşeşti sau te duci să participi la Slujba Sfântului Maslu – urmează fie să ai cine ştie ce necazuri mari şi grele, fie chiar să mori. După căderea regimului comunist ateu, tot mai mulţi oameni (până atunci doar simpli cetăţeni cuminţi ai patriei) au început să-L caute pentru a-L afla pe Dumnezeu.
Pe fondul acestei căutări generale şi-au făcut apariţia (fie din lumea elenă, fie din cea slavă – dar în principal sub înrâurire athonită) şi unele păreri teologice sau îndemnuri pastorale cu râvnă misionară potrivit cărora şi creştinilor obişnuiţi, căsătoriţi, ducând viaţă de familie (mai mult sau mai puţin ordonată) li se cade să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului cât mai des, de trei-patru ori pe săptămână sau chiar zilnic, neglijându-se faptul incontestabil şi de neocolit al diferenţelor majore dintre rânduielile vieţii monahale şi cele ale vieţii conjugale. Sub pretextul (aparent binecuvântat şi inspirat) al sporirii duhovniceşti prin întărirea evlaviei şi a credincioşiei personale a creştinilor, s-a alunecat către un simplu formalism, caracterizat tocmai de neevlavia orgolioasei îndrăzniri şi a deloc smeritei cutezanţe, împărtăşirea din Sfântul Potir devenind o simplă obişnuinţă ca oricare alta, motivată insuficient prin tot felul de probleme sau problemuţe, una mai măruntă şi mai meschină ca alta, şi fără nici o pregătire prealabilă – sau chiar trecându-se peste cuvântul părinteşte îndrumător al duhovnicului. Să ne amintim ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu cel ce se împărtăşeşte rar sau des este de apreciat, ci cel care primeşte Sfintele Lui Hristos Taine cu vrednicie, cu evlavie şi cu credinţă.” De altfel, chemarea Sfintei Liturghii însăşi este suficient de fermă: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi !”. Iar Sfântul Apostol Pavel ne arată că: „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Corinteni 11, 27-29). În acelaşi context, Apostolul neamurilor ne previne: „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit”. (I Corinteni 11, 27-30).
Este foarte adevărat că scopul şi menirea Dumnezeieştii Liturghii însăşi îl reprezintă unirea omului cu Domnul prin împărtăşirea din Trupul şi Sângele Lui; să nu uităm însă invocarea finală, cu aspect de rostire ultimativă, prin care se procedează implicit la o selectare (filtrată prin propria conştiinţă a fiecărui credincios participant la săvârşirea Tainei): „Sfintele-sfinţilor!”.
Toate aceste argumente, alături de multe altele asemenea lor, arată limpede că apropierea de Sfântul Potir necesită evlavie, frică sfântă, credinţă vie, fapte curate, dragoste de Dumnezeu şi o pregătire bine ancorată în smerenie şi necontenită rugăciune. Puterea Sfintelor Taine este de netăgăduit şi cu neputinţă de tâlcuit în cuvinte omeneşti, – însă şi abuzul îndrăznirii la Potir poate fi blasfemierea bunătăţii şi îndelung-răbdării Lui Dumnezeu. Nu se poate îngădui ca cei care perseverează în fumatul tutunului sau al ierburilor halucinogene, în beţie, necurăţie, desfrâu, ură, răutate, clevetire, ţinerea de minte a răului – să se împărtăşească din Potir.
Cel dintâi semn al cuviincioasei pregătiri şi al evlaviei nefăţarnice este postirea (de trei, patru sau chiar cinci zile-fără untdelemn), citirea rugăciunilor cuprinse în Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, întocmirea (scrisă sau nu) listei cu păcatele săvârşite, curăţirea vieţii personale de năravurile pătimaşe, de obişnuinţele păcătoase şi de apucăturile rele, precum şi îndreptarea atitudinilor neortodoxe.
E de la sine înţeles că, precum slujitorii sfinţiţi ai Dumnezeieştii Liturghii trebuie să se pregătească în chip potrivit pentru săvârşirea Tainei, tot aşa cei care se vor împărtăşi din harul ei trebuie să o facă urmând cuviincioasa rânduială. Şi aceasta pentru că nu este o obligaţie, nu este o datorie, nu este un obicei – ci este o taină…Taina Tainelor ! Este taina restaurării omului în Iisus Hristos Mântuitorul, taina îndumnezeirii noastre prin harul Duhului Sfânt Mângâietorul: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.” (Ioan 6, 56). În altă parte a Sfintei Scripturi ni se arată caracterul mântuitor al Sfintelor Taine: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” (Ioan 6, 54). Sfântul Petru Damaschin spune: „Dacă apa mării ar fi cerneală şi cerurile pergamente – şi tot nu am putea scrie totul despre Sfânta Liturghie!”. Iisus Hristos: „Eu sunt Pâinea Cea vie, care S-a pogorât din cer – cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci!” (Ioan 6, 51). Instituirea Tainei Sfintei Euharistii în Legea harului are ca scop suprem unirea divinului cu umanul: „Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Matei 26, 26) Prin toate acestea Mântuitorul Hristos îi vesteşte pe toţi cei care se avântă spre Sfântul Potir pentru a se împărtăşi, pretinzând că sunt adevăraţi ucenici ai Săi, care-L iubesc pe Dânsul, că: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.” (Ioan 14, 21)
Acestea fiind spuse, bine este nouă a lua aminte că Dumnezeiescul Foc arde păcatele când ne împărtăşim,- dar îi arde şi pe păcătoşii care beau sau mănâncă cu nevrednicie din Sfântul Trup şi Scumpul Sânge ale Domnului. De n-ar fi aşa, nici cărţile sfinte, patericele, aghiografiile şi apologiile n-ar fi pline de pildele celor ce se vor lipsi de mila şi de dragostea Lui Dumnezeu datorită nenumăratelor necuviinţe în iconomisirea Sfintelor Taine în viaţa duhovnicească a credincioşilor: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită.” (Marcu 14, 38)