CSM se gândește să sesizeze Curtea Constituțională pentru un eventual conflict de natură constituțională între puterea judecătorească și Parlament, invocând faptul că parlamentarii se opun înfăptuirii actului de justiție prin respingerea ridicării imunității parlamentare a fostului ministru Daniel Chițoiu. Reacția CSM este cel puțin ciudată având în vedere faptul că se presupune că judecătorii de aici au cunoștințe vaste atât în ce privește Constituția României cât și procedurile legale stabilite anterior de însăși Curtea Constituțională a României în materie de răspundere ministerială.
Potrivit Constituției (art.109) și Legii răspunderii ministeriale, „numai Camera Deputaților, Senatul și Președintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor” .
Prin Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999 , publicată și în 2005 în Monitorul Oficial, Curtea Constituțională a explicat negru pe alb de ce au nevoie miniștrii de o protecție suplimentară. Judecătorii CCR au susținut în Decizie – după cum se știe, obligatorie- că s-a instituit prin lege „o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menite să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului public subzistă şi după încetarea mandatului membrilor Guvernului”.
Aceeași Curte Constituțională s-a mai pronunțat, în 2008, chiar pe tema unui conflict de natură constituțională, legat de ridicarea sau nu a imunității unor foști miniștri. Prin Decizia 270 din 10 martie 2008, CCR a stabilit clar ce instituții au ca atribuții trimiterea sau nu a unui ministru în instanță în sensul articolului 109, alineatul 2 din Constituție. Astfel, „în sensul acestei prevederi constituţionale, înaintarea sesizării uneia dintre cele trei autorităţi pentru a cere urmărirea penală nu se poate face nici aleatoriu şi nici preferenţial de către Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi aceasta pentru că, în conformitate cu dispoziţiile art.71 alin.(2) din Constituţie, calitatea de deputat sau de senator este compatibilă cu exercitarea funcţiei de membru al Guvernului. Aşa fiind, cumulul calităţii de deputat sau de senator cu cea de membru al Guvernului atrage, după sine, în mod firesc, potrivit art.109 alin.(2), competenţa Camerei Deputaţilor sau a Senatului de a cere urmărirea penală, după caz. De aceea, în raport de cele menţionate, în cazul în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să sesizeze una dintre cele trei autorităţi – Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României – pentru a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, soluţia este diferenţiată, după cum acesta are sau nu şi calitatea de deputat sau de senator la data solicitării. În consecinţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să se adreseze uneia dintre cele trei autorităţi, după cum urmează: a) Camerei Deputaţilor sau Senatului – pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat, după caz) care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator; b) Preşedintelui României – pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat) care, la data sesizării, nu au calitatea de deputat sau de senator”.
Prin urmare, CCR a dat mână liberă Parlamentului să stabilească dacă trimite sau nu în instanță un ministru/fost ministru, astfel că votul parlamentarilor în cazul Chițoiu poate fi considerat, cel mult, imoral, dar nicidecum anticonstituțional. Iar CSM sau CCR nu sunt instanțe morale ci lucrează cu legile existente. În ceste condiții, natura conflictului care are în centru votul Parlamentului în cazul lui Chițoiu pare a fi mai degrabă politică și mai puțin constituțională.
Veronica Nane