Poet, istoric, fost disident al regimului comunist, anchetat de Securitate pentru acțiuni subversive, apoi consilier prezidențial al lui Emil Constantinescu și al premierului Călin Popescu-Tăriceanu, președintele Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului, de unde a fost demis pentru că atingea mereu coarda sensibilă și dureroasă a complicității sistemului cu fostele rețele securistice, Marius Oprea își continuă munca nu doar cu stiloul, ci cu lopata pe urmele istoriei recente. A descoperit, astfel, campusuri şi buncăre folosite de rezistenţa anticomunistă din munţi dar şi gropi comune unde erau aruncate cadavrele celor care se împotriveau regimului de teroare instaurat de comunişti.
Sursa zilei: Desfășurați de mai mulți ani un program de recuperare a resturilor victimelor totalitarismului şi ale poliţiei politice din România. Cum ați ajuns să bateți munții în căutarea gropilor commune lăsate în urmă de plutoanele de execuție ale Securității?
Marius Oprea: Totul a pornit de la o discuţie în contradictoriu cu un procuror militar, dl Levanovici, cred că acum e pensionar de destul de multă vreme, imediat după ce preşedintele Băsescu a condamnat comunismul.
Asta înseamnă că v-ați întâlnit după anul 2006…
Da, m-am dus la Parchetul General cu o mulţime de dovezi care demonstrau că există printre noi securişti criminali cărora noi le plătim pensia şi încă niște pensii substanțiale. Aveam toate dovezile de arhivă: unii pe care-i trecusem pe așa-zisa ”Lista lui Secu” pe care am publicat-o în serial în revista Caţavencu, inși ale căror dosare le-am descoperit între timp în arhivă, alţii găsiţi în urma mărturiilor deţinuţilor politici.
Așadar cine spune că securiştii nu sunt identificaţi, că nu știm care era organigrama Securității minte?
Da, desigur. Avem o mulţime de date și informații. S-au făcut plângeri penale când conduceam Institutul de investigare a crimelor comunismului în legătură cu 500 de persoane care au săvârşit abuzuri, torturi şi chiar crime.
E vorba despre persoane în viaţă, cu care ne intersectăm pe stradă…
Bineînţeles, şi nu s-a întâmplat nimic, adică toate rezoluţiile pe care le primeam de la Parchet şi le primim şi acum, din păcate, sunt de NUP adică de neîncepere a urmăririi penale pe motivul prescrierii faptei.
Care e adresa comunismului?
Să ne întoarcem la discuţia cu procurorul Levanovici.
El mi-a zis “Domne, pe mine nu mă interesează condamnarea comunismului, ce-i asta, pe ce stradă stă regimul communist? Unde-l citez eu pe comunismul ăsta? Dă-mi o adresă a comunismului. Eu, ca procuror, ca să am o crimă, trebuie să am victima”. Şi atunci i-am spus şi lui şi mi-am spus şi mie: Vreţi victime? Am să le caut. El mi-a spus că nu au existat sesizări oficiale, ceea ce e posibil.
Nu erau victime? Dar cazul Gheorghe Ursu ce era?
Da , păi cazul Ursu a fost anchetat şi a ajuns în instanţă, dar e unul dintre foarte puţinele. Cred că trei sau patru au fost instrumentate.
În cazul Ursu au fost presiuni uriaşe şi din exterior.
Ce-mi dădea de înțeles dl. Levanovici într-un fel, fără să-mi spună pe de-a dreptul, e că este evidentă continuitatea care împiedică culpabilizarea, condamnarea concretă, la tribunal, a securității. Adică există o continuitate la un asemenea nivel relaţional încât, ce să zic, foştii ofiţeri de securitate au acum copii care lucrează în SRI, copiii foştilor magistraţi, procurori, judecători sunt în sistemul de drept al României, iar actualii mari şefi din Poliţie sunt copiii foştilor miliţieni. În aceste instituții nu a fost revoluție ca în stradă. Cum i-ar putea condamna copiii pe părinţi?
Așadar, convorbirea cu procurorul Levanovici e cea care v-a făcut să luați decizia asta.
Mi-a folosit foarte mult baza formării mele intelectuale, cea de istoric, faptul că am început cu arheologia, că mi-am dat licenţa în istorie modernă, cu o lucrare despre Bucureştiul anilor 1800 pe care am și publicat-o şi apoi doctoratul în istorie contemporană. Deci am trecut cumva prin toate. Mi-a folosit şi şcoala de investigaţii deprinsă în presă, la revista ”Cuvântul” şi la ”Europa liberă”. Presa m-a învăţat să respectat regula celor trei surse şi, mai mult de atât, m-a învăţat să nu stau prea mult pe gânduri. Trebuia să acţionez în timp real şi să dau ştiri bine verificate, solide, care să nu pretindă drept la replică… Când am pornit acţiunea de descoperire a celor ucişi ilegal de Securitate, apreciez că numărul lor se ridică la 10 000, am utilizat toate uneltele pe care le aveam: capacitatea, răbdarea și atenția mea de a căuta în arhive, ca istoric, şi, în plus, capacitatea jurnalistului de a-l face pe om să vorbească, să se destăinuie, să-şi pună sufletul pe masă. Am avut, pe de-o parte, cercetarea în arhivă, din rapoartele fostei Securităţi care-mi indicau locul unde se afla un anume grup de partizani, în ce zonă a muntelui, unde au fost lichidaţi, pe ce culme a cărui munte. Cu aceste informaţii de arhivă am mers la urmaşii victimelor care aveau şi ei o mulţime de date şi întotdeauna şi-au deschis sufletul faţă de noi şi ne-au spus tot ce ştiau. Mai mult, mi s-a întâmplat să fiu şi certat de o bătrânică de vreo 70 și ceva de ani, fata unuia dintre morți: ”Abia acum veniți? De când vă aștept”.
Dar autoritățile cum v-au sprijinit?
Autoritățile locale, mereu foarte bine. Autoritățile centrale, însă, mi-au pus mereu piedici, au încercat să împiedice aceste investigații. În partea locului, însă, primarul este ales de comunitate iar comunitatea vrea ca acești morți să fie descoperiți. Nu mi s-a întâmplat niciodată, de pildă, să fim nevoiți să ne cumpărăm, știu eu? vreo cutie de pate dintr-un magazin sătesc, pentru că mereu venea un țăran cu niște ouă, altul cu niște brânză, altul cu o bucată de slană și cu niște ceapă și , în plus, își făceau timp să muncească lângă noi, luându-și liber de la câmp sau de la serviciu, dar veneau și stăteau trei patru zile cât am stat noi într-un loc d-ăsta, pe coclauri, împreună cu noi.
Cam câte situri de felul ăsta ați descoperit?
Aproape 40. Multe sunt cu doi trei morți, altele cu cinci…
Deci vreo sută de morți…
Nu, nu. Nu i-am numărat niciodată. Am o superstiție. Adică nu am făcut o asemenea statistică pentru că, în fond, este tulburătoare, nicio moarte și niciun mort nu seamănă unul cu celălalt, nicio poveste nu seamănă cu cealaltă. Noi la fiecare caz facem o documentație și sesizare la Parchet în așa fel, încât autoritățile, indiferent unde îl găsim, chiar dacă au de urcat patru ore pe munte, sunt obligați să vină pentru că noi găsim un om împușcat într-o pădure pe Muntele Mare sau mai știu eu unde , le convine- nu le convine, trebuie să vină, că nu găsim o căprioră împușcată. E un om care e împușcat. Am avut și episoade, să spun, tragicomice în aceste căutări ale noastre. De pildă, am găsit la un moment dat trei morți într-o pădure în hotarul comunei Nepos, pe un deal, Dealul Crucii. N-a vrut nimeni să vină acolo pentru că era un urcuș foarte greu, tot așa, de vreo trei ore pornind din vatra satului pe acest Deal al Crucii pe care au fost duși cei trei, care erau din partea locului și au fost omorâți de o grupă de șase subofițeri de securitate conduși de un locotenent. Noi i-am găsit pe cei din pluton, i-am găsit și pe cei trei uciși de Securitate, dar în actele oficiale ei figurau ca morți la Aiud în aceeași zi, dacă nu mă înșele 12 august 1958, la ora 13, de tuberculoză. E ca în bancul ăla idiot de la radio Erevan. Dar noi i-am găsit morți în pădure și acest fapt a declanşat conflictul cu autoritățile care nu voiau să trimită reprezentanți… Eu nu mă pot apuca să scot un mort de acolo să-l duc rudelor înapoi pentru că nu poate fi reînhumat fără o expertiză medico-legală și fără un certificat de deces nou, de această dată.
Se fac analize ADN?
Ar fi inutil, în general le cunoaștem identitatea când mergem să-i descoperim. Am avut și cazuri când am săpat pe la margine de cimitir și am găsit gropi comune. Sau ca în locul unde săpăm acum, la Râpa Robilor, la Aiud. Dar nu există posibilitatea financiară să facem analize aprofundate. Nu am avut niciun fel de sprijin din partea statului după ce am fost înlăturat de la președinția institutului și s-a stabilit așa, că cercetările astea sunt un fel de dezgropare de morți și nu se cuvine.
O condamnare de faţadă
Cât este de relevantă condamnarea comunismului?
A fost un joc politic al lui Traian Băsescu, e adevărat, de conivență cu Partidul Popular European care condamnase printr-o rezoluţie comunismul cerând chiar scoaterea lui în afara legii. Dar mai apoi dl Băsescu s-a convins că miza condamnării comunismului este una politică și o poate folosi politic. Asta e ce a făcut, a confiscat un subiect mare și generos în folos politic și personal. Prin asta și-a asigurat obediența, nu știu cum să-i spun altfel, fidelitatea unei largi categorii de intelectuali din România care, mă rog, nu prea știu eu câte știau ei despre comunism.
Cum vă explicați că, după ce în 2006 președintele Băsescu a venit la tribuna parlamentului și a condamnat comunismul, lumea a așteptat zadarnic să se întâmple ceva concret?
Dl Băsescu, eu devenind foarte insistent la un moment dat, a început să le spună celor din anturajul lui:” Eu am condamnat comunismul. Ce mai vrea și ăsta? L-am condamnat, gata, ce mai vrea și ăsta? S-a închis subiectul”. Trebuie să fac o precizare. Eu nu văd nicio diferență între crimele comunismului și Holocaust. Ambele au fost manu militari, împotriva unei populații civile, lipsite de apărare de multe ori, or în această situație, nu văd de ce tratamentul juridic atât intern cât și internațional este diferit. Înțeleg rațiunile politice la nivel european sau mentalitatea aia de „hai să nu stricăm relațiile cu rușii că ne taie gazele”, dar o minimă morală trebuie să avem. Și atunci când se dovedește o crimă, de multe ori o crimă multiplă săvârșită de un asemenea om să nu mai primesc dosare în care autoritățile statului îmi spun că, de fapt nu s-a înmplat nimic sau că ceea ce s-a întâmplat s-a prescris. Este nedrept față de poporul român.
Avea dreptate disidentul anticomunist Vasile Paraschiv când a respins Steaua României în grad de Cavaler decoraţia preşedintelui Băsescu spunând că nu primește nimic din mâna unui comunist şi că nu este un câine căruia dacă îi dai o felie de salam el nu mai latră, tace din gură şi te lasă să intri în curtea stăpânului şi să furi totul?
Și acel episod mi s-a pus în cârcă din cauza relațiilor mele foarte apropiate cu Vasile Paraschiv și a început să umble vorba pe la Cotroceni și prin mediile puterii că, de fapt, eu am pus la cale scenariul ăsta de compromitere care l-a afectat vizibil pe președinte
E urmărit Traian Băsescu de ”umbrele trecutului”, așa cum spuneți despre el în biografia neoficială pe care i-ați dedicat-o?
Da, fără îndoială. Am întâlnit acest tip de reacție a oamenilor care neagă practic trecutul lor își aduc aminte,aparent, doar de episoadele bune, de ce au făcut ei bine în viața lor, pentru această Românie, e discursul tipic pe care-l aud din gura oricărui securist sau informator.” Nu, domne, n-am făcut nimic, n-am nicio vină, n-am nicio treabă, nu eu, alții”. Este, din păcate, această categorie a românilor care sunt cam peste tot, nu doar aici (și în diaspora am întâlnit aceste reacții) care par să vrea să camufleze părți din trecutul lor. E greu să oferi probe pe care să nu le poată contesta. Accesul la arhive este mult împiedicat. Cel mai greu lucru este să ajungi la arhiva de cadre a foştilor securişti. Adică să pui mâna pe dosarul de cadre al unui fost ofiţer de securitate chiar dacă aduci dovada că este un criminal. Demersurile pentru a ajunge la acel dosar sunt extrem de dificile. Mi-au reprodus doi colegi de la institut o conversaţie pe care au auzit-o în arhive. Am reuşit, pentru o scurtă perioadă, să le obţin accesul în arhive , solicitând dosarele a doi ofiţeri de securitate care au ucis şi torturat oameni şi în legătură cu care făcusem plângere penală, colegii mei au auzit discuţia purtată dintre doi arhivişti, ofiţeri d-ăştia de la MAI:” -Ia uite, l-au găsit pe unchi-tău.- Da, dar l-au găsit şi pe tata lui şefu’.” Că tot vorbeam despre continuitate, aici e problema, ţine de sistem. Or, o condamnare reală a comunismului nu s-a putut face atâta vreme cât de la discursul preşedintelui Băsescu în Parlament şi până acum eu n-am văzut nici măcar un om trimis în faţa instanţei de judecată pentru că a făcut poliţie politică sau a aparţinut structurilor de decizie la vârf ale comunismului şi s-a făcut vinovat de crime împotriva umanităţii.
Ce cadavre are în dulap Traian Băsescu?
Cred că nu vrea să deschidă această cutie a Pandorei, cred că a fost sfătuit în acest sens.
Aş fi spus asta despre Ion Iliescu…
Fac amândoi parte din aceeaşi categorie sociopolitică. Mai râd aşa câteodată, dar nu e râsul meu, şi-mi spun că ei sunt ”cruciaţii secerii şi ai ciocanului”.
Vorbeați despre moştenitorii securităţii…
Ei sunt.
Ce au moştenit de la securitate?
Ştiinţa de dezinformare, capacitatea de a se infiltra, de a se insinua, dând de înţeles că ei au experienţă şi alţii nu şi că sunt nepregătiţi, sunt necopţi. Se pricep să invoce priorităţilor statului transformându-le în argument suprem, ca şi în vremea regimului comunist.
Există şi un capitalism de partid…
Da, am tot susţinut asta, în România comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat.
Nu e o ironie a sorţii faptul că dezvăluirea crimelor din trecutul comunist se face cumva conspirativ, undeva la marginea orizontului de percepţie, în vreme ce lumina reflectoarelor e pusă pe aceşti moştenitori ai comunismului? E o întâmplare că aceştia sunt actorii principali într-o dramoletă politică numită alegeri?
Am să vă dau doar un exemplu. Nu putem vorbi în ţara asta despre condamnarea comunismului, atâta vreme cât unul dintre cei care i-a împuşcat pe cei trei de pe Dealul Crucii, de la Nepos, îl cheamă Liviu Pangraţiu, este vicepreşedinte al Asociaţiei veteranilor de război filiala Cluj, fost ofiţer în timpul războiului, dup-aia s-a întors în ţară cu divizia Tudor Vladimirescu, formată din militari trădători care bătuseră palma cu bolşevicii să transforme ţara în anexă a URSS, acum are pensie… cred că e general de securitate, are o pensie din câte am înţeles de 6 000 de lei în mână. Copiii celor ucişi de el nu au niciun fel de drept de la stat. De fapt, media pensiei pe care o iau deţinuţii politici e cam de zece ori mai mică decât cea a torţionarilor lor. Mai putem spune că am condamnat comunismul? Şi să ne gândim că aceste pensii date securiştilor le plătim noi, din contribuţiile noastre. Şi ce mă doare cel mai tare e că n-aş avea nimic împotrivă să dau aceşti bani victimelor, nu călăilor. Adică pe lângă că nu-i aducem în fața instanțelor de judecată, îi lăsăm în pace și le dăm și pensii imense. Nu cred că am fost debarcat de la conducerea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului de orgoliul lui Vladimir Tismăneanu sau de dușmănia lui Băsescu, pentru că Băsescu a fost suficient de înțelept încât să mă mențină foarte multă vreme de la Institut, să nu mă lase jucător liber de contract. Nu a fi fost prea corect să-l înjur pe președinte fiind în funcție iar ca să scriu cartea despre el, ar fi trebuit mai întâi să demisionez. N-a mai fost nevoie. Motivul real al demiterii mele a fost un proiect de lege pe care-l depusesem la guvern și avea toate avizele și se afla la Parlament, un proiect prin care am solicitat ca tuturor securiștilor de pe teritoriul Românie să li se dea pensia medie pe economie iar diferența să o primească deținuții politici și urmașii victimelor.
Ați scris cartea Moștenitorii securității pe vremea guvernării Năstase când, e-adevărat, dacă ridicai o piatră, săreau zece securiști de sub ea…
Mai știe cineva de Ristea Priboi acum?
Nu mai știe nimeni, e în misiune. Vorbeați despre continuitate. Ne aflăm într-o perioadă în care, după 2004, adică după ce episodul Adrian Năstase s-a epuizat şi toate fantomele securistice din spatele lui au dispărut din primul plan al vieții cotidiene, a dispărut şi oligarhia securistică?
De fapt, securitatea câștigă la pas teritorii pierdute la începutul anilor 90. Pentru că, dacă stau să mă gândesc, securiștii controlau comerțul exterior al României, înainte de 1989, şi îl controlează și acum. Securiștii controlează segmente importante ale administrației publice locale, în Parlament sau ale puterii executive. Presupunerea mea, bazată pe dovezi prezentate și în cartea despre Băsescu, este că îl controlează și pe președinte a cărui carieră pare să fi fost influenţată decisiv de amicii lui securişti. Părerea mea este că sunt mai puternici ca înainte de 1989. Pe atunci trebuiau să se supună unor rigori, iar Ceaușescu îi făcuse să le fie frică de el și de organul de la partid.
În documentarul lui Alexandru Solomon Kapitalism-reţeta noastră secretă, se vorbește despre strategia prin care securiștii au preluat o parte însemnată a economiei. Se poate spune că la baza corupției generalizate se află instinctul securistic de acaparare a puterii financiare?
S-au trezit dintr-odată securiștii pe o avere nebănuită. Că Securitatea a dispărut, controlul partidului exercitat asupra lor a dispărut și el după ce a dispărut partidul, ei au rămas stăpâni pe conturi, securistul fabricii a putut s-o privatizeze prin metoda MEBO. De aceea folosesc sintagma ”privatizarea comunismului”. L-au privatizat cu ajutorul unei rețele vaste dar, spre deosebire de Rusia, în această rețea nu a intrat armata în ecuație…
Au existat şi militari în retragere..
E, da, unii care au mai șterpelit niște tancuri casate și le-au vândut la fier vechi, mână-n mână cu ofițerii de contrainformații ai unităților respective. Dacă e să faci investigații, în fiecare localitate unde te duci ai o mulțime de astfel de povești. Când completezi tabloul la nivel național, te apucă groaza. Atunci vei vedea că avuția națională a ajuns pe mâna lor. Duceţi-vă undeva, de pildă, lângă București sau unde vreţi dumneavoastră, căutaţi o vilă frumoasă, cu etaj, termopane şi jacuzzi. Săpăm la primărie și vom vedea a cui e: cu siguranţă a unuia cu rădăcini adânci în sistemul securistic și de partid.
Sorin Ion