Sâmbăta lui Lazăr este sâmbăta de dinainte de Duminica Floriilor – Intrarea Domnului în Ierusalim. În această zi, Biserica face pomenirea învierii lui Lazăr de către Domnul Iisus Hristos, înfăptuită în Betania.
Evanghelistul Ioan relatează că, în ajunul intrării Sale în Ierusalim, cu câteva zile înainte de Patimile Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a venit în Betania, chemat fiind de surorile lui Lazăr (prieten al lui Iisus), Marta și Maria, în casa cărora Iisus a fost găzduit de mai multe ori pe timpul activității sale publice. Lazăr era bolnav, așa că surorile au trimis după Iisus, ca să vină în casa lor și să-l vindece. Dar Lazăr a murit până la venirea lui Iisus, și așa are loc marea minune a învierii lui Lazăr, care, deși mort de patru zile și depus în mormânt, este readus la viață de către Mântuitor. Atunci mulți dintre evreii care se găseau acolo au crezut în El.
Împlinirea proorociilor!
Ca urmarea a învierii lui Lazăr la patru zile de la moartea acestuia, Hristos a fost întâmpinat ca Mesia cel demult așteptat, Împăratul lui Israel.
Împlinind proorociile din Vechiul Testament, El intră în Ierusalim, cetatea regală, călare pe un mânz de asină. Mulțimile L-au primit, având în mâini ramuri de palmier, cu cântări și strigăte de laudă: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Osana, Fiul lui David, Împăratul lui Israel!”
Văzând că mulți credeau în el, ca urmare a învierii lui Lazăr, dar și văzând că este slăvit de popor, preoții și cărturarii, în frunte cu arhiereul Caiafa, vor căuta să Îl omoare.
Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte.
Învierea lui Lazăr este simbolul învierii viitoare a neamului omenesc. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.
Sâmbăta lui Lazăr. Sâmbăta din ajunul Floriilor este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletul rudelor decedate.
LAZARE, suflete, VINO AFARA! (LAZAR, ADICA EU)
In Lazar, cel mort de patru zile, ne regasim insesi sufletele noastre omorate de patimi, de energiile ucigase ale duhurilor necurate carora le dam drepturi asupra-ne prin pacat, peste care am asezat apoi, pecetluindu-ne moartea, piatra de mormant a suficientei, a indreptatirii, a superficialitatii, a indaratniciei, intr-un cuvant: a ne-pocaintei. Asa ca, atunci cand Hristos striga cu glas mare: “Lazare, vino afara!“, pe noi ne striga! Pe noi ne cheama afara din inchistarea egoismului, a trufiei noastre, noua ne cere sa iesim din impietrire, din nesimtirea sufleteasca, sa ne scuturam de toate legaturile duhului lumesc si de complicitatile cu idolii de astazi, sa inviem din lancezeala calduta a comoditatilor si prejudecatilor noastre.
Noi de multe ori stam intr-o asteptare nedefinita ca ceva miraculos sa ni se intample fara nici o osteneala din partea noastra. Si totusi… putem face si ceva mai mult decat sa asteptam! Ce mai asteptam, de fapt, cand Mantuitorul e aici de atata timp si ne striga cu durere: Vino afara!
Dar nu cumva am inceput sa ne iubim mormantul, pestera, fâşiile care ne leaga strans de pamant? Nu cumva noi ne si tinem strasnic de piatra pe care El vrea s-o ridice de pe noi? Nu cumva a inceput sa ne placa insusi mirosul putreziciunii noastre? Poate ca si pocainta noastra ajunge sa fie “estetizata” si “intelectualizata” si sa ajungem ca “estetismul” si “cerebralismul” sa ne imbratiseze pervers si propria moarte?
Multi dintre noi, “produse” ale unei civilizatii emancipate de sub randuielile simplitatii, “produse” ale unei culturi foarte “destepte” si prea putin intelepte, ratacim printre cuvinte, teorii si imagini… si cu ele ne amagim ca traim, cu ele ne facem suportabila moartea sufletului, cu toate miasmele ei. Riscul pentru noi, “oamenii de teorie” (cum ne numea p. Arsenie Boca) este sa fim un fel de bolnavi de cancer, care nu (mai) cauta vindecarea, ci care sunt pasionati doar de a-si investiga, radiografia si analiza cat mai minutios tumoarea. Cu doctorul Providential langa noi, preferam aceasta voluptate morbida a complacerii…
„Lazare, suflete, vino afara din tine! Vreau sa-ti dau Viata cea adevarata, nu te narcotiza cu surogate! Vino la Mine, Cel singur Viu!”