Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, a pornit din zona rurală şi a devenit tradiţie a întregii ţări.
Legenda Dragobetelui povesteşte despre zeul Cupidon care a luat formă fizica, în calitate de fiu al Dochiei. Având o personalitate vulcanică, devenise „naşul ceresc” pentru că oficia nunta fiinţelor din spaţiul cosmic înainte de venirea primăverii.
Păsările necălătoare se strâng în stoluri, îşi construiesc cuiburi şi se împerechează, iar cele care nu reuşesc rămân fără pui până anul următor. Această tradiţie a fost preluată de oameni, prin faptul că fetele şi băieţii se întâlneau, pentru a-şi alege perechea sau pentru a-şi declara dragostea şi erau protejaţi tot anul de puterea şi binecuvântarea Dragobetelui.
„Goana Dragobetelui” povesteşte că fetele şi flăcăii se adunau în preajma satului, iar, la ora prânzului, tinerele porneau în fugă către casele lor urmărite îndeaproape de băieţi. Cei ce reuşeau să-şi prindă din urmă persoana iubită le puteau fura acestora o sărutare, pecetluindu-şi legământul în faţa tuturor.
Obiceiuri străvechi spun că, pe 24 februarie, oamenii îşi aranjau casele pentru a-i primi demn pe zeul amorului şi pe zânele Dragostele încărcate cu darurile iubirii.
În Ardeal, fetele îşi pot afla soarta în iubire muşcând din turta specială, pentru a-l visa pe cel hărăzit. Seara, înainte de culcare, îşi pun sub pernă un fir de busuioc sfinţit şi, dacă îi este menit să-şi întâlnească alesul în anul respectiv, fata îl va vedea în vis aducându-i un pahar cu apă pentru a-şi potoli setea.
Dacă plouă în ziua de Dragobete, înseamnă că, în anul respectiv, primăvara soseşte chiar pe 1 martie, aducând soare şi vreme frumoasă.
C.N.