Două realizări mari au bifat băncile din România în relația cu clienții, în ultimii doi ani. Ambele vizează amânarea ”sine die”, fie a unor prevederi legislative deja existente, fie a unor acte normative pe care state europene, inclusiv vecine, au crezut de cuviință să le aplice. În ambele cazuri, banca centrală a jucat un rol – cum altfel, decât central – închizând ochii la lobby-ul agresiv făcut de reprezentanții instituțiilor de credit fie pe la Bruxelles, fie pe la Washington. Vorbim aici despre Asociația Română a Băncilor (ARB) și despre delegațiile succesive ale FMI și Comisiei Europene în România.
Primul succes al băncilor se referă la amânarea, pentru a treia oară, a aplicării prevederilor din noul Cod Civil care vizează clauzele abuzive. Disputa durează deja de peste un an, în condițiile în care ARB, BNR și FMI s-au poziționat în mod evident de partea instituțiilor de credit. Codul Civil, în varianta nouă, oferă instanțelor puterea și baza legală de a obliga băncile să elimine clauzele abuzive din toate contractele de credit. Fără a intra în interpretări legislative – unii avocați spun că acest lucru se putea face și până acum, prevederile din noul Cod Civil doar întărind legislația mai veche –, o astfel de măsură ar avea implicații financiare serioase, instituțiile de credit putând fi puse în situația de a rambursa comisioane sau alte sume percepute abuziv. În situații individuale acest lucru se întâmplă deja. Doar că noile prevederi ar determina o bancă – pe care instanța a obligat-o deja să corecteze un contract de credit existent și, pe cale de consecință, să dea o parte din bani înapoi –, să elimine toate clauzele abuzive din toate contractele de credit considerate ”de adeziune”. Adică ceea ce au semnat românii în masă, în perioada de explozie a creditării, dar ceea ce băncile se prefac acum că au negociat. Mai mult, dacă prevederile intră în vigoare ar degreva instanțele de miile de procese individuale sau colective și ar reduce semnificativ costurile administrative cu aceste spețe.
Argumentul moral, și nu tehnic, cel mai des invocat de cei care susțin abordarea băncilor, respectiv neaplicarea reglementărilor din noul Cod Civil, este acela că ce s-a semnat e bun semnat. Adică banca nu l-a obligat pe Ionescu să semneze contractul. Ionescu a semnat în cunoștință de cauză, Ionescu să plătească. Problema lui Ionescu însă este chiar această ”cunoștință de cauză”. Care, cu voia BNR, a fost de fapt ”necunoștință de cauză”. Sigur, prostia se plătește, dar parcă pledam pentru un sistem financiar-bancar european, transparent și corect (așa cum se înțelege acest cuvânt în relația cu o bancă). Adică unde era BNR, ”supraveghetorul pieței”, atunci când Banca X îi vâra lui Ionescu sub nas un contract de credit pe 35 de ani în care îi cosmetiza cel mai avantajos credit, la costuri triple față de cele pe care banca-mamă din Franța i le percepe lui Bruno, de exemplu. Să ne-nțelegem: Ionescu e vinovat de ignoranță sau slabă educație financiară, cum le place celor din BNR să spună. Dar tot BNR, mai exact guvernatorul Isărescu, acuza băncile de aceeași necunoaștere. În nenumărate rânduri, șeful băncii centrale a acuzat instituțiile de credit că nu au personal calificat, că funcționarii nu sunt apți să citească un bilanț, dar’mite să ofere un credit personalizat sau să negocieze cu clientul. Atunci de ce să plătească doar Ionescu findcă a fost prost, și nu și banca pentru același handicap?
Probabil acesta este și unghiul confortabil în care s-a plasat BNR în disputa cu românii păgubiți, pentru a-și ușura conștiința: Ionescu a fost păcălit, dar nu cu rea-voință, ci din necunoaștere. Boom-ul creditării i-a prins nepregătiți și pe Ionescu, și pe bancă. Cel mai bine e să lăsăm contractele semnate înainte de momentul aplicării prevederilor din noul Cod Civil să curgă așa cum s-au semnat (deși păgubitul poate apela în continuare la instanță, să ne înțelegem!) și să nu mai facem greșeli cu contractele noi, adică cele semnate după intrarea în vigoare a prevederilor din noul Cod Civil. Dar perversiunea mare acum urmează: ARB vrea să împingă și mai mult momentul ”T0” de la care băncile să înceapă să funcționeze corect, în masă. Astăzi, în România, s-a dat semnalul celei de-a treia amânări, într-un context în care alte bănci centrale din lumea largă au decis că bancherii și traderii de tipul celor de mai sus trebuie să meargă la pușcărie. În acest timp, FMI nu are o problemă nici cu una, nici cu alta, atât timp cât nu se strică ”echilibrul financiar”. Al băncilor, desigur. Fiindcă echilibrul financiar al celor care au mușcat din mărul otrăvit al băncilor s-a dus de mult pe Apa Sâmbetei.
Cosmina Croitoru