Anul acesta se împlinesc 26 de ani de la distrugerea celei mai mari mănăstiri din sud-estul Europei: Văcărești. Aula Academiei Române a găzduit zilele trecute o sesiune de mărturii ale celor care au fost implicaţi în încercarea de salvare a ansamblului monastic. Evenimentul a fost organizat de Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului şi Secţia de Arte, Arhitectură şi Audiovizual ale Academiei Române. Recent, și primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, și-a arătat interesul față de fosta mănăstire, declarând, în cadrul unui eveniment, că ar dori să refacă lăcașul de cult.
În 1716, Nicolae Mavrocordat, primul domnitor fanariot al Țării Românești, un om de mare cultură și rafinament, începe construcția Mănăstirii Văcărești. La 1730, acesta moare, în timpul epidemiei de ciumă și este înmormântat chiar în biserica ctitorită de el. Succesor îi este fiul său Constantin, care continuă lucrarea tatălui. După șase ani, acesta construiește paraclisul și curtea care măsoară 18 000 metri pătrați, ansamblul reprezentând cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei. La 1848, lăcașul devine temniță pentru capii revoluției, iar din 1864, închisoare oficială de stat. Atunci începe declinul. Zidurile sunt deteriorate de cutremure, edificiul se degradează, iar autoritățile nu sunt interesate de refacerea lui. În perioada neagră de totalitarism-ateist, puterea comunistă, în frunte cu „cel mai iubit fiu al poporului”, Nicolae Ceaușescu, avea să șteargă de pe fața pământului nu mai puțin de 22 de lăcașuri de cult din București, clădiri de o inestimabilă valoare reprezentând de veacuri identitatea, tradițiile și credința locuitorilor Capitalei. Mulți dintre cei care au contribuit atunci la aceste asasinate culturale se plimbă printre noi și mănâncă o pensie bunicică. Adeseori, însă, în somnul lor împuținat și trist, de bătrâni neputincioși, le apar în vis chipurile blânde ale sființilor de pe pereții bisericilor, ucise de lamele buldozerelor. O teamă rece și străină le cuprinde sufletul…
Vadim despre demolarea Văcăreștiului: o lucrare „pe cât de nobilă, pe atât de utilă”
În anul 1973, clădirea închisorii a fost dezafectată, iar lumea arhitecților bucureșteni a primit o veste îmbucurătoare: vor începe lucrările de restaurare al vechiului lăcaș. Operațiunea a fost condusă de arhitecții Liana Bilciurescu și Gh. Leahu. Cei doi specialiști aveau să devină, peste ani, autorii celei mai dramatice mărturii despre demolarea mănăstirii. Lucrările au început cu mare entuziasm, iar specialiștii au dat ce era mai bun în ei, astfel că, înainte de cutremurul din 1977, Casa Domnească, Paraclisul și Stăreția erau aproape în întregime restaurate. Seismul din 4 martie nu a produs mari stricăciuni, neafectând structura de rezistență. Dar în acel an, Direcția Monumentelor Istorice a fost desființată, iar întreg patrimoniul a rămas la cheremul clanului ceaușist. O suită întreagă de oameni de încredere îi cântau în strună dictatorului, iar el se juca punând la pământ cartiere întregi. Printre ei, Gh. Pană, primarul Capitalei, Nicolae Iordache, directorul Proiect București, arhitectul- Șef al orașului, Paul Focșa ș.a. Pe nepusă masă, dictatorul descindea în anumite cartiere. Dădea de câteva ori din mână şi, peste câteva zile, totul era şters de pe suprafaţa pământului. Apelurile disperate și memoriile oamenilor de cultură ai vremii n-au ajutat la nimic. Nume importante, ca Mihai Șora, Geo Bogza, Cella Delavrancea, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Răzvan Theodorescu, au luptat atunci pentru salvarea importantului monument de arhitectură. Încercând să obțină sprijinul Tamerei Dobrin și Suzanei Gâdea, figuri de tristă amintire ale „iepocii de aur”, doamna Delavrancea a fost plimbată în clădirea CC-ului de la o ușă la alta, obligată să suporte obrăznicia prea zeloșilor ofițeri de Securitate. În revista „Săptămâna” apărea, la începutul anului 1986, pe 9 coloane de ziar, articolul „Minciuna are picioare scurte”, semnat de Corneliu Vadim Tudor, text în care „Tribunul” de astăzi explică felul în care se bucură el să participe la o lucrare „pe cât de nobilă, pe atât de utilă”. Adică demolarea!
Petarde și aruncătoare de flăcări în mănăstire? Filmează Sergiu Nicolaescu!
Atunci a fost distrusă o cincime din vechiul București, 22 de biserici, Institutul Mina Minovici și Spitalul Brâncovenesc. Cu puțin timp înainte, Sergiu Nicolaescu a turnat filmul „Noi cei din linia întăi”, în incinta Mănăstirii, folosind aruncătoare de flăcări, petarde, ostași și vehicule grele, tunuri și tancuri. În timpul filmărilor sunt forțate cu drugi de fier încuietorile care închideau paraclisul, iar crucea de marmură a lui Constantin Mavrocordat este fracturată. Găsind ușile deschise, după plecarea echipei de filmare, țiganii au intrat și au pus mâna pe tot ce le-a stat în cale, printre care și pe icoane de o inestimabilă valoare din secolul al-XVIII-lea. Înainte de Crăciunul din 1986, după doi ani de agonie, Mănăstirea avea să fie complet ștearsă de pe fața pământului. Pe ternul liber rămas urma să se construiască un grandios palat al justiției. Pentru mănăstirea Văcăreşti ziua fatidică a fost în 2 decembrie 1984. Ceauşescu, însoţit de apropiaţii lui au făcut aici o vizită inopinată. Pentru intelectualii responsabili de soarta acestui monument istoric de o valoare inestimabilă au urmat zile şi nopţi de coşmar în încercarea disperată de a-l salva. Au apelat la toate mijloacele omeneşti posibile: memorii, proteste scrise, unele dintre ele citite chiar la „Europa Liberă”, în paralel cu propunerea unor soluţii tehnice în măsură să evite demolarea edificiului sau cu consecinţe reduse asupra amplasamentului. Zadarnic! „Marele ctitor” era de neclintit. Memorii semnate de personalităţi culturale ale vremii: Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Şora, Dan Nasta, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Dinu C. Giurescu, Grigore Ionescu, Victor Ivanovici, Florin Rotaru, Răzvan Theodorescu, Peter Derer, nu au putut sensibiliza în nici un fel clanul dictatorial, care începuse deja distrugerea. Toată lumea credea că Ceauşescu ura Văcăreştiul, pentru că aici fusese închis în tinereţe. În lupta pentru salvarea monumentului a fost implicată şi preşedinta de onoare a Uniunii Arhitecţilor din România, nonagenara doamnă Henriette Delavrancea-Gibory, fiica marelui clasic Delavrancea. Ea a cerut sprijinul tovarăşelor Suzana Gâdea şi Tamara Dobrin, figuri de tristă amintire ale Epocii de Aur, cărora puţin le păsa de biserici, de monumente, icoane sau spiritualitate. Doamna Delavrancea a fost plimbată prin C.C. în bătaie de joc, de la un birou la altul, obligată să suporte obrăznicia zeloşilor ofiţeri de securitate postaţi la fiecare uşă.
Oraşul cu inima frântă
Luna decembrie a anului 1986 a fost tristă pentru bucureşteni. Mănăstirea Văcăreşti, inima care bătea pentru ortodoxia românească, a dispărut pentru totdeauna de pe pământ, rămânând doar în fotografii şi în amintirile oamenilor. Oraşul părea asediat, cu sufletul smuls de o gheară mare… Răni adânci răsăreau zilnic în trupul lui, buldozerele sfârtecau cu dinţii lor bucăţi din biserici vechi, sfărâmau sfinţii pictaţi pe ziduri, zdrobeau icoane. Bucureştenii stăteau pe margini şi plângeau neputincioşi. Unii dintre ei! În cartea sa, „Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti”, arh Ghe. Leahu consemnează emoţionant: „ Pe 11 decembrie 1986, după-amiaza, înainte de înserare, când nu te mai puteai apropia de fosta mănăstire din cauza cordoanelor de securişti şi de militari ce înconjurau zona, am trecut cu jale în suflet prin Piaţa Sudului, să-mi iau rămas bun de la fostul monument. Întreaga incintă din faţă nu mai exista; Casa sau Palatul Domnesc şi Stăreţia erau fără acoperişuri şi fără zidurile de la etaje, din biserică se smulgeau ferestrele, lăsând mari orbite negre în zidurile sfărâmate. Până la 15 decembrie 1986, în preajma Crăciunului, terenul pe care fusese ridicată între 1716-1740 falnica mănăstire, era complet liber, totul fusese ras de pe faţa pământului.”
Părintele Dumitru Argint, ultimul preot de la Văcăreşti
Dumitru Argint a fost ultimul preot ortodox care a slujit aici înainte de distrugerea sfântului lăcaş. Povestea vieţii acestui Om cu suflet de heruvim, milos, darnic, tată iubitor, ar putea face subiectul unui roman, dureros de adevărat. Fiica sa, doamna Elena Vişinescu ne-a povestit prin ce calvar a trecut preotul Argint în timpul teroarei comuniste. „Tata s-a născut la 16 iunie 1907 în comuna Şişcani. A fost pe front în cel de-al Doilea Război Mondial, în regimentul 2 Dorobanţi. Era preot, căpitan. A primit multe decoraţii, printre care Steaua României cu spadă, pentru preţioasele servicii spirituale. Tot timpul cât a stat pe front, în genunchi prin tranşee, în frig, ploaie şi zloată, cu bombele explodând deasupra lui, a avut la piept o fotografie de-a noastră, cu mama, sora mea şi cu mine. O păstrez şi acum. E mototolită pentru că a ţinut-o la inimă, într-un buzunar.” După terminarea războiului preotul Argint a slujit, începând cu 17 iulie 1947, la mănăstirea Văcăreşti. Tot în acelaşi perimetru se afla şi temuta închisoare cu acelaşi nume. Din când în când, deţinuţii erau lăsaţi să vină la slujbă în biserică. În timpul spovedaniei unii dintre ei îi dădeau preotului bileţele pentru familie.
O maşină neagră a urcat dealul Mitropoliei…
Urmărit îndeaproape de Securitate, părintele Argint a fost acuzat, la un moment dat, că duce corespondenţa între puşcăriaşi şi rudele lor. El a mai fost învinut şi de tipărirea unor manifeste anticomuniste. „Îmi amintesc perfect de parcă ar fi fost ieri, mărturiseşte fiica preotului. Tata mă trimitea adesea la părintele Nica Tuţă, lângă Patriarhie, să duc literele de plumb, cu care se tipăreau manifestele. Eu atunci nici nu ştiam ce fac, pentru că nu-mi spunea. Îmi zicea atât: nu te uita în stânga, nu te uita în dreapta! Mergi înainte şi nu te opri decât atunci când îl vezi pe părintele Tuţă!” Pe 10 august 1948 preotul Argint a fost arestat. În miez de noapte, o maşină neagră a securităţii a urcat scrâşnind din roţi dealul Mitropoliei, acolo unde locuia el cu familia. „Ce faci părinţele, te ţii de corespondenţe cu deţinuţii?, l-au întrebat agenţii, în timp ce-l urcau în maşină. De atunci, soţia şi cele două fiice nu l-au mai văzut multă vreme.
Niciodată nu a vorbit despre torturile din închisoare
Părintele Dumitru Argint a fost „arestat pentru multiplicarea de de publicaţii interzise” şi condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 4 ani şi 6 luni închisoare. Ulterior i s-a mai adăugat o pedeapsă suplimentară de 5 ani. Pentru familie a urmat o perioadă crâncenă. Preoteasa era învăţătoare de profesie, dar nu mai avea voie să practice această meserie. Aşa că a fost nevoită să se angajeze ca muncitoare la Uzinele Chimice Române. Trebuia să-şi întreţină cele două fiice. „Biata mama, niciodată nu s-a plâns, dar noi ştiam ce e în sufletul ei. Venea acasă frântă de oboseală, cu mâinile tremurând. Avea braţele ei albe şi frumoase pline de vânătăi şi de răni, pentru că trebuia să care zeci de suluri de linoleum singură.” Viaţa a fost nemiloasă. Elena şi-a „serbat” majoratul fiind la „vorbitorul” de la Poarta-Albă, privindu-şi tatăl încătuşat, după garduri de sârmă ghimpată. Apoi a fost mutat la Aiud, Caransebeş, Jilava. Torturat, bătut, umilit, preotul Dumitru Argint a îndurat ca un martir totul. Când s-a eliberat era o mână de om. Slab şi trist. Omul a lucrat ulterior ca zilier, muncitor necalificat, tâmplar, apoi gestionar de materiale. În cele din urmă i s-a permis să fie preot din nou, în 1966, la parohia 23 August. Din 1967 până în 1977 a fost preot paroh la o biserică din Balta Albă. A fost chemat la Domnul în data de 16 mai 1988, la 81 de ani. Niciodată nu a vorbit familiei despre durerile suferite în închisoare…
Dana Fodor Mateescu