Criza siriană, așa cum o știm, a început prin câteva proteste, cu doar câteva sute de demonstranți. Cum a explodat într-o criză a migranților în care au murit și mor copii, într-un război al informațiilor în mass-media purtat împotriva Rusiei, un război care implică Rusia, SUA, NATO și chiar China acum, evoluând într-un război fierbinte împotriva ISIS, la doar un „accident” distanță de un război între „parteneri” necooperanți?
SUA au avut mult timp atenția asupra Siriei, cu ani înainte de războiul civil și de „revoluția” din 2011. Wikileaks deține o notă informativă în care ambasadorul american Williams Roebuck, staționat în Siria, discută despre un plan pentru a-l elimina pe Assad de la putere.
Jullian Assange spune într-un interviu acordat Russia Today, că „acest plan a constat în utilizarea unui număr de factori diferiți pentru a crea paranoia în guvernul sirian, să-l împingă la exagerare, pentru a-i provoca teama că există o lovitură de stat (…)”.
Alte cabluri desecretizate arată că Statele Unite au avut agenți operativi ai CIA pe teren pentru instigarea demonstrațiilor relativ mici care au provocat tot ce a urmat, ba chiar prin înființarea unui canal de televiziune de propagandă prin satelit care emite programe antiguvernamentale din întreaga țară. Numit Barada TV, canalul se află în Londra, dar este finanțat de Washington. Arabia Saudită, Turcia și Qatar au lucrat, de asemenea, încă din 2012, la înarmarea și finanțarea rebelilor.
Deci, de ce se întâmplă toate astea? O analiză făcută de jurnalista Mnar Muhawesh, CEO la MintPress News, arată că mass-media principale au fost dornice să împingă povestea spre ideea că totul este din cauza diferențelor sectare, suniți VS șiiți – ceea ce reflectă modul în care politicienii americani au încercat să inducă, inițial, în eroare poporul sirian. Această poveste se prăbușește atunci când se ia în considerare faptul că cei mai mulți dintre soldații lui Assad sunt, de fapt, sunniți.
Zone de influență și resurse naturale
Este pentru prima dată când Rusia și SUA bombardează aceeași țară de la Al Doilea Răzvboi Mondial încoace, iar motivele sunt în mare parte aceleași, atunci când cineva privește dedesubturile retoricii: zone de influență de importanță strategică și resursele sunt motivul real pentru aproape orice conflict. Siria se întâmplă să fie într-o poziție foarte strategică.
Această coaliție între SUA, NATO, Qatar și Arabia Saudită apare în timp ce a fost pus în discuție gazoductul Iran-Irak-Siria – conducta ar fi ajuns în cele din urmă în Europa și ar fi permis Europei să-și diversifice sursele, îndepărtându-se de Rusia. Reducerea influenței Rusiei asupra Europei ar fi permis SUA să umple golul lăsat prin îndepărtarea Rusiei. O altă conductă în Europa, în funcție de cooperarea Siriei, ar fi fost conducta Qatar-Turcia. Assad a refuzat să permită trecerea conductei Turcia-Qatar prin frontierele sale, „pentru a proteja interesele aliatului său rus, care este furnizor principal de gaze în Europa”. Turcia și Arabia Saudită au luat poziție și au finanțat „rebelii” (ISIS ). Putin a amintit, în cele din urmă, prietenia cu Siria, precum și monopolul țării sale pe piața europeană, și a trimis avioane să bombardeze „rebelii”. Ar fi, probabil, singurul motiv pe termen scurt, așa cum ar trebui să fie evident de acum că motivul pe termen lung pentru a fi în Siria este de a slăbi rivalii principali ai SUA în regiune (Iran, Siria în sine și, desigur, Rusia) prin orice mijloace necesare, cu toate că ar neglija din motivațiile jucătorilor mai mici (Europa, Turcia, Qatar și Arabia Saudită) care stau pentru a beneficia foarte mult de furnizarea și primirea de gaz.
Ca o notă, raportul din 2008 al corporației RAND (Research and Development – Cercetare și Dezvoltare – , finanțată de guvernul american pentru Armata SUA), „Dezvăluind viitorul războiului lung”, descrie strategia pe care o vedem a fi utilizată în Siria acum: „Divide et impera se concentrează pe exploatarea discrepanțelor dintre diferitele grupuri salafist-jihadiste pentru a le întoarce unul împotriva celuilalt și pentru a disipa energia pe conflicte interne. Această strategie se bazează foarte mult pe acțiuni sub acoperire, operațiuni de informare (IO), război neconvențional și sprijin pentru forțele de securitate indigene (…) Statele Unite și aliații săi locali ar putea folosi jihadiști-naționaliști (în Siria, sunt cunoscuți ca rebeli „moderați”) să lanseze campanii de IO pentru a discredita jihadiștii transnaționali în ochii populației locale (…) liderii SUA ar putea alege, de asemenea, să valorifice traiectoria conflictului susținut dintre șiiți și suniți prin a lua partea regimurilor sunnite conservatoare împotriva mișcărilor șiiților în lumea musulmană (…) eventual sprijinirea guvernelor sunnite autoritare împotriva unui Iran în continuare ostil”.
În esență, atunci când este aplicată în Siria, strategia susține sprijinirea diverselor grupuri jihadiste sunnite din Siria, astfel încât acestea să slăbească guvernul de la Damasc.
Această strategie de „divide și cucerește” este binecunoscută, utilizată cu mai mult succes de către Imperiul Britanic în întărirea dominației peste mult mai multe națiuni din întreaga lume. Prin furnizarea de arme (de multe ori în schimbul unor resurse, a muncii și a bunurilor imobiliare) mai multor facțiuni mici pentru a se lupta și a se slăbi reciproc, britanicii au fost singurii suficient de puternici pentru a exercita propriile norme asupra populațiilor locale.
Intrarea Rusiei în conflict aruncă o cheie în acest plan, în măsura în care este foarte hotărâtă să distrugă ISIS. Scoaterea unei singure facțiuni din zonă ar permite celor câțiva „moderați” rămași, și, mai precis guvernului Assad, să prevină cu tărie alte națiuni să-și exercite ambițiile lor „coloniale” în Siria.
Emanuel Stan