„Pentru Tine am lăsat toate și pe Tine te-am căutat toată viața. Trimite pe îngerul Tău cel blând să primească sufletul meu” (Cazania lui Varlaam, 1643).
Acestea sunt ultimele cuvinte, aici, pe pământ, ale Cuvioasei Parascheva, sfânta pe care Biserica noastră o pomenește și o cinstește în ziua de 14 octombrie.
S-a născut în Epivata, în prima jumătate a secolului al XI-lea. Aflată pe malul nordic al Mării Marmara, la aproximativ 50 de kilometri distanță de Constantinopol, lângă vechea Kallicrateia, în fosta Tracie, pe actualul teritoriu al Turciei, localitatea Epivata se numește astăzi „Boiados” sau „Selim-Pașa”.
Parascheva și-a petrecut anii copilăriei în casa părinților, oameni de neam bun și credincioși. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o biserică a Precistei”, a auzit citindu-se la Sfânta Liturghie cuvântul Evangheliei: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).
Chemarea Mântuitorului a sădit în inima ei dorul de desăvârșire, încât și-a împărțit toate hainele săracilor. Același lucru l-a făcut și în alte împrejurări, fără să țină seama de mustrările părinților. Moștenind o mare avere de la părinți, tânăra Parascheva a dăruit săracilor partea ce i se cuvenea de moștenire și, „părăsind frumusețea acestei lumi”, s-a retras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de învățătură de la călugări și călugărițe cu aleasă viață duhovnicească. Urmând sfaturile acestora, a părăsit capitala, îndreptându-se spre ținutul Pontului.
Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea. De aici a plecat spre Țara Sfântă, în dorința de a-și petrece restul vieții în locurile binecuvântate de viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos și a Sfinților Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mănăstire de călugărițe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul și s-a înălțat duhovnicește în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca și ca atâția alți ostenitori ai pustiei roditoare de desăvârșire.
Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîntoarcă în locurile părintești: „Să lași pustia și la moșia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. După ce a avut această vedenie, sfânta „fără de voie lăsă pustia și se întoarse în lume și la Țarigrad veni”. Și în biserica Precistei ce este în Vlaherne și către icoana Sfinției Sale căzu și cu lacrimi se ruga așa și zicea: „N-am altă nădejde, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii îndreptătoare, tu-mi fii folositoare… Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum, dacă m-am întors în lume, îndreptează-mă până la sfârșitul vieții mele, că altă nădejde nu am”.
Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epivata, localitatea în care văzuse lumina zilei, unde a adormit în Domnul, la vârsta de numai 27 de ani. A fost îngropată ca o străină, fără ca nimeni să știe cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a arătat în chip minunat cine era acea străină, căci trupul ei a fost descoperit neputrezit și înduhovnicit. Sfintele moaște au fost așezate îndată în biserica „Sfinții Apostoli” din Epivata. Vestea despre minunile care se săvârșeau în apropierea cinstitelor moaște s-a răspândit curând în Tracia și în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil ca Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canonizarea ei.
Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pretutindeni, sfintele moaște ale Cuvioasei Parascheva au răspândit sfințenie în întreaga Peninsula Balcanică. La Iași au ajuns pe 13 iunie 1641 și au fost așezate în biserica „Sfinții Trei Ierarhi”.
În anul 1888, după incendiul care a avut loc la această biserică, lăsând sfintele moaște neatinse de foc, acestea au fost mutate în Catedrala mitropolitană, loc în care se află și astăzi.
Numele Parascheva trimite cu gândul la pregătire. Ziua a şasea la greci se numeşte „paraschevi”, adică vineri. Mesajul numelui și al vieții Sfintei Parascheva este acesta: viaţa nu ne-a fost dată să o petrecem oricum, după voia noastră cea atât de repede schimbătoare, ci după „cuviinţă”, de unde şi atributul de cuvioasă. Cuviinţa este un fel de datorie, dar nu impusă cu forţa din afară, ci asumată cu inima, unde îşi are sălaş chipul lui Dumnezeu după care am fost făcuţi; este un imperativ al inimii. Am putea spune şi un anume fel de „normalitate”, pe care abia o recunoaştem sub haina cernită al „zilelor la fel”, un mod de a fi şi a ne petrece zilele peregrinării noastre pe pământul din care suntem făcuţi spre a-l sfinţi urmând lui Hristos.
După modelul Sfintei Parascheva, cea mult folositoare, să ne pregătim și noi pentru înveşnicirea vremelnicei petreceri aici, pe pământ!
DE E CINSTIM PE SFINȚI ȘI MOAȘTELE LOR (argumente biblice)
1. Şi în Vechiul Testament trupurilor celor drepţi şi sfinţi li se dădea deosebită cinste (Facere 50, 1-14; Ieşire 13, 19; 4 Regi 23, 18; Isus Sirah 49, 11).
2. Trupurile sfinţilor sunt biserici şi lăcaşuri ale Duhului Sfânt (1 Corinteni 3, 16-17).
3. Dumnezeu se proslăveşte şi în trupul şi în sufletul celor sfinţi, care sunt ale lui Dumnezeu (1 Corinteni 6, 19-20).
4. Trupurile celor sfinţi sunt vase de cinste ale lui Dumnezeu, sfinţite, potrivite pentru tot lucrul bun (2 Timotei 2, 21).
5. Trupurile unor sfinţi, după moarte, sunt înzestrate de Dumnezeu cu puteri minunate, precum: fac minuni, vindecă boli, nu putrezesc, răspândesc bună mireasmă (Matei 27, 52-53).
6. Trupurile sfinţilor, uneori, încă fiind ei în viaţă, făceau minuni (Faptele Apostolilor 19, 11-12; 5, 15).
7. Trupul Sfântului Prooroc Elisei, la un an de zile după moartea sa, a înviat un mort (4 Regi 13, 20-21; Isus Sirah 48, 14-15).
8. În Noul Testament, trupurile creştinilor morți nu mai sunt spurcate, căci ele sunt biserici şi lăcaşuri ale Duhului (1 Corinteni 6, 19-20; 3, 16-17).
9. În multe biserici creştine şi azi se găsesc sfinte moaşte ale sfinţilor, care se păstrează neputrezite de sute sau chiar mii de ani şi prin care Dumnezeu lucrează nenumărate minuni cu cei credincioşi.
10. Practica Bisericii – de la început şi până azi – a păstrat această tradiţie sfântă de a ne închina la sfintele moaşte ale sfinţilor.
11. Şi îngerii cinstesc trupurile oamenilor sfinţi (Iuda 1, 5-9).
12. Chiar şi hainele oamenilor sfinţi – care au acoperit trupurile lor – au făcut minuni, cum au fost, de pildă, cojocul lui Ilie Proorocul (4 Regi 2, 14) sau mahramele Apostolului Pavel (Faptele Apostolilor 19, 11-13).
