Refugiații din Orientul Mijlociu aduc în Europa problemele interconfesionale și interetnice care au declanșat războaiele de care fug acum.
Statele europene se concentrează pe dimensiunea umanitară, care este o urgență, și pe împărțirea poverii integrării acestor populații. Potențialul violent latent al refugiaților sau al unei părți din aceste mase de oameni a fost abordat mai puțin, fiind lăsat pe seama specialiștilor în securitate și al liderilor politici populiști și naționaliști, care îl pot exploata electoral.
În România, această problemă a fost ridicată de fostul președinte Traian Băsescu, care a vorbit public despre problemele interconfesionale din lumea arabă. ”’Eu nu am spus că musulmanii sunt toţi terorişti, am spus că printre refugiaţi în mod categoric sunt şi terorişti. Am atenţionat asupra faptului că printre minorităţile şiită şi sunnită în statele arabe este o profundă adversitate şi că îşi pun bombe unii la alţii şi am avertizat privind securitatea ţării mele. Eu m-am referit strict la România, nu la Europa. Dacă aş fi preşedinte, nu aş fi de acord ca o astfel de relocare să se facă în România. Am avertizat că peste 2-3 ani s-ar putea să ne trezim cu bombe la metrou”, a spus Băsescu.
Majoritatea refugiaților veniți pe traseul Turcia-Grecia-Macedonia-Serbia-Ungaria provin din Siria și Irak.
Siria este scena unui război civil pe scară largă din 2011, foarte complicat din cauza complexității mozaicului confesional și etnic. Războiul a început ca o mișcare de contestare a regimului președintelui Bashar Al-Assad. Acesta face parte din minoritatea alevită (Alawi), o ramură a Islamului șiit. Regimul lui Assad se bazează pe elitele politice și militare provenite din această minoritate religioasă, care reprezintă 10-15% din totalul populației. Regimul autocratic al lui Assad este însă unul laic, abuzurile nu au la bază apartenența religioasă a opozanților. Astfel, Assad este sprijinit și de minoritățile creștină și druză, dar și de sunniții moderați.
Armata siriană luptă cu gruparea teroristă ISIS și cu grupurile de opoziție sunnite, sprijinite de liderii regionali – monarhiile sunnite din Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe Unite. Siria se bazează pe ajutorul Iranului, cea mai mare putere șiită, și pe al Mișcării Hezbollah din Liban.
De asemenea, în nordul Siriei, trăiește o comunitate kurdă. Kurzii sunt diferiți din punct de vedere etnic de arabi, dar sunt sunniți moderați. Milițiile kurde opun rezistență grupării ISIS, în special în regiunea Kobane.
Avansul ISIS din Irak a provocat strămutări masive de populație și din această țară. Victimele sunt, în principal, sunniții moderați, care sunt prinși între ISIS și milițiile șiite care conduc operațiunea anti-teroristă. În Irak, șiiții sunt majoritari, dar sunniții controlează zonele din Vest, de la granița cu Siria.
Oficial, peste 4 milioane de sirieni se află în afara Siriei – în special în tabere din Turcia, Liban și Iordania, iar aceștia reprezintă grosul fluxurilor migratoare din prezent. Până acum nu au fost colectate date despre proporțiile grupurilor din punct de vedere etnic și confesional.
Mai multe relatări din presa internațională au amintit de grupuri mari de arabi sunniți, fugiți din zonele controlate de Al Assad sau de ISIS, de arabi alawiți sau creștini, fugiți din calea ISIS, sau de kurzi.
Actualele granițe statale au fost trasate în mod artificial, la sfârșitul primului răboi mondial, de puterile coloniale. După obținerea independenței, tensiunile interne au fost ținute în frâu de regimurile laice, care au jucat cartea naționalismului arab.
Schisma dinte sunniți și șiiți s-a produs în perioada timpurie a Islamului. Shi’a a fost o facțiune politică condusă de Ali – ginere al Profetului Mohamed și al patrulea calif (lider spiritual al musulmanilor).
Ali a fost ucis în 661, iar Muawiya, principalul său opponent, a devenit calif. Califul Muawiya a fost urmat de fiul său – Yazid. Hussein, fiul lui Ali, a refuzat să accepte această succesiune și a rezultat un nou conflict. Hussein și adepții săi au fost masacrați într-o bătălie la Karbala, în 680. Uciderea lui Ali și Hussein au potențat sentimentul de victime al șiiților.
Islamul Sunni
În Islamul Sunni sunt patru școli mari ortodoxe – Shafi’i, Hanafi, Maliki and Hanbali, care diferă în interpretarea unor principii. Musulmanii obișnuiți nu țin cont de aceste școli, însă, la nivel mai mic, sunt active sub-grupuri Karjiit, Wahabi, Deobandi, Barelvi, Ahle-Sunnat Wal Jamat etc.
Pentru sunniți, autoritatea legitimă vine din capacitatea de a exercita puterea și de a menține ordinea, spre diferență de șiiți, unde liderii religioși trebuie să guverneze.
Pentru sunniți, chiar și un conducător prost, dacă este musulman, e preferabil haosului. Tradiția sunnită lasă puțin loc rebeliunii, revoluțiilor. Totuși, dacă un conducător acționează împotriva legii islamice, populația are dreptul să nu se mai supună.
Deși la început a avut explicații politice, schisma dintre sunniți și șiiți s-a extins înspre aspect teologice și metafizice. În principiu, un sunnit se apropie de Dumnezeu direct, nu există o ierarhie clericală. Imamii exercită o putere mare în comunitățile lor, dar nu este nevoie să aibă educație religioasă. În multe state arabe, imamii sunt numiți de guvern.
Islamul Shi’a
Islamul Shi’a sau șiismul este a doua ramură a Islamului ca răspândire, cu aproximativ 15% din totalul musulmanilor.
Șiiții îl recunosc pe Ali drept Primul Calif și sunt credincioși descendenților acestuia.
Cele cinci principii ale șiismului sunt tawhid – unitate și integrare, profeția, învierea, justiția divină și credința că Imamii sunt succesori ai Profetului. Acest ultim principiu nu este acceptat de sunniți.
Majoritatea sunniților consideră că legea islamică Sharia a fost scrisă și lăsată ca atare în secolul al X-lea. Șiiții cred că Sharia este deschisă la reformulări și reinterpretări.
Cea mai răspândită școală a șiismului este Ithna-Ashari, care crede în cei 12 Imami.
Clericii sunniți sunt foarte reticenți sau chiar agresivi față de învățăturile șiite. Diferențele dintre cele două ramuri sunt mult attenuate în Asia Centrală, unde musulmanii a trebuie să fie uniți ca să reziste dominației rusești și sovietice.
Caracteristici ale credinței șiite:
- Șiiții acceptă ”Muta’h” – căsătoria temporară și taqiyah – disimularea religiei, pentru a scăpa de pericol.
- Nu cred în predestinare. Dumnezeu nu poate fi responsabil pentru ce e rău, deci oamenii trebuie să se folosească de liberul arbitru. Individul este responsabil de propriile acte, care vor fi judecate de un Dumnezeu drept. În schimb, sunniții cred că Dumnezeu a creat omul și i-a lăsat un spațiu foarte mic de exercitare a propriei voințe.
Islamul Alawi
În Turcia, sunt între 5 și 12 milioane de aleviți. Aceștia sunt adepții unui sistem de credințe care încorporează aspecte ale Shi’a și Sunni, dar și ale altor tradiții religioase pre-existente în regiunea Anatoliei. Mulți musulmani consideră că Alawi este o mișcare culturală, nu o parte a Islamului.
În Siria și Liban, sunt aproximativ 1,3 milioane de alawiți. Ei reprezintă cea mai puternică minoritate religioasă din Siria, fiind majoritari în zonele rurale din nord-vest, lângă coasta Mării Mediterane.
Secta Alawi provine dintr-o schismă a școlii Ismailite, parte a Islamului Shi’a și a integrat și credințe din creștinism, în urma contactului îndelungat cu bizntinii și cruciații. De exemplu, alawiții serbează Crăciunul și Paștele.
Timp de multe secole, alawiții au fost cea mai exploatată minoritate din Siria, cu un statut social minor. După venirea la putere a lui Hafez Al-Assad (tatăl lui Bashar), în anii ’70, soarta alawiților s-a îmbunătățit, în detrimentul sunniților majoritari.
Caracteristici ale credinței:
- Aleviții îl consideră pe Ali drept încarnarea lui Dumnezeu pe Pământ.
- Toți oamenii au fost stele într-o lume a luminii, dar au decăzut prin necredință. Credincioșii alawiți spun că trebuie să treacă prin șapte vieți pe Pământ pentru a se întoarce printre stele, unde Ali este prinț. Dacă sunt păcătoși, se pot reîncarna în creștini, iar dacă sunt necredincioși se reîncarnează în animale.
V.B.