Părintele Calistrat, unul dintre cei mai îndrăgiţi duhovnici şi predicatori ai României, ne îndeamnă la Răbdare!
„Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare”. Şi când ţi-a părea matale c-ai gătat, ia-o de la capăt şi iar: „Răbdare, răbdare, răbdare…”. – Pr. Cleopa Ilie
Răbdarea nu este o însușire înnăscută, ci se cultivă la școala nevoilor și a suferințelor prin încredințare senină în voia lui Dumnezeu.
„Vai celor ce au pierdut răbdarea” (Sirah 2, 14). Ca frunza în vânt se clatină. Ocară nu suferă; în necazuri este împuţinat. Unul ca acesta în ceartă uşor este prins; în răbdare este cârtitor, iar în ascultare împotrivă-grăitor. Trândav în rugăciune, slăbănog în privegheri, în postiri posomorât şi în înfrânare leneş. În răspunsuri şovăitor şi la lucru rău lucrător. În vicleşug nebiruit şi la lucru anevoios. În ceartă viteaz şi în linişte slab. Unul ca acesta, celor ce sporesc le stă împotrivă şi pe cei învăţaţi îi pizmuieşte. – (Sfântul Efrem Sirul, Cuvinte şi învăţături vol. 1, Editura Bunavestire, Bacău, 1997, p. 76)
Când vom ajunge să ne bucurăm în necazuri, vom dobândi fericirea raiului. Nimic nu-i mai plăcut lui Dumnezeu decât să îndurăm bucuroși amărăciunile din lumea aceasta din dragoste pentru Hristos. Dacă ar fi fost o cale mai bună pentru mântuirea noastră decât suferința, Hristos ne-ar fi arătat-o prin însăși viața Sa pe pământ. Iată, însă, că El îndemna din toată inima – atât pe ucenicii săi, cât şi pe toţi cei dornici să-l urmeze – cu următoarele cuvinte: Oricine vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze mie (Lc. 9, 23).
Sfântul Vasile cel Mare zice că: „Iubitorul de oameni Dumnezeu adaugă mângâierile pe măsura necazurilor și îi mângâie pe cei smeriți pentru ca nu cumva, copleșiți fiind, să fie acoperiți de prea mare întristare”.
Necazul „face coardele sufletului mai puternice și mărește râvna și puterea pentru lupte și de aici face să rodească multă bucurie”. „Căci așa este firea suferinței, când pune stăpânire pe un suflet viteaz și tânăr, acestea îi stă în fire să le lucreze. Și așa cum focul face aurul mai încercat când se unește cu el, la fel și necazul care se abate peste sufletele de aur le face pe ele mai curate și mai încercate”.
Sfântul Apostol Pavel zice: „Suferința lucrează răbdarea, răbdarea, încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu se rușinează”.
Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: „Necazurile acestea nu în zadar sunt aduse asupra robilor lui Dumnezeu de la Domnul, Cel ce veghează asupra noastră, ci pentru încercarea dragostei adevărate față de ziditorul nostru Dumnezeu. Căci așa cum pe atleți ostenelile luptelor îi duc la cununi, tot așa și pe creștini încercarea în ispite îi duce la desăvârșire, dacă primim cu răbdarea cuvenită în toată mulțumirea cele rânduite de la Domnul”. Și iarăși: „Într-adevăr, pentru cei bine pregătiți necazurile sunt ca hrana pentru atleți și precum exercițiile, care îl duc pe luptător la slava strămoșească”.
Sfântul Ioan Gură de Aur compară necazurile cu iarna care este necesară pentru agricultură, zicând: „Așa cum iarna este necesară pentru cultivarea pământului, la fel și necazurile sunt necesare pentru îngrijirea sufletului. Două câștiguri are necazul: unul, că ne face mai sârguitori și mai atenți, celălalt, că nu mică îndreptățire ni se face nouă spre a fi auziți de Domnul în rugăciunile noastre”. Și iarăși: „Legătură nezdrobită este necazul, sporirea dragostei, temeiul pocăinței și evlaviei”. Sfântul Grigorie Teologul numește necazul leacul cel bun spre mântuire. Teofilact numește necazurile adeverirea Evangheliei. Sfântul Chiril al Alexandriei zice că „necazurile ne fac mai înțelepți și ne scot din frâiele trândăviei, convingându-ne să iubim modurile blândeții, iar pe cel aspru și încăpățânat, de nevoie și de frică, [îl convinge] să poarte jugurile cuvioșiei și ascultării”.
Iar Teodorit zice: „Așadar, cei care nu trăiesc pentru ei înșiși, ci pentru Cel care a murit și a înviat pentru ei rabdă și să facă, și să sufere toate pentru El cu bucurie. Și pe cele care prin fire sunt mari și cumplite pătimiri, comparându-le cu dragostea, le numesc mici și ușor de purtat”.
Sfântul Vasile cel Mare zice că: „Iubitorul de oameni Dumnezeu adaugă mângâierile pe măsura necazurilor și îi mângâie pe cei smeriți pentru ca nu cumva, copleșiți fiind, să fie acoperiți de prea mare întristare”.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „că cei drepți suferă spre nevoința dreptății, iar cei nedrepți, spre dovedirea păcatului. De aceea Scriptura numește necazuri pătimirile drepților, iar pe cele ale păcătoșilor, biciuiri. Viața este plină de greutăți și trebuie neapărat ca și cel drept și cel nedrept, credinciosul și necredinciosul să sufere. Dar mare este diferența. Căci altceva este să pedepsești ca pe propriul fiu, și altceva este să biciuiești ca pe cel străin. Se bate fiul, se bate și sluga. Dar unul, ca rob păcătos, iar celălalt ca liber și ca fiu care are nevoie de mustrare. Iar loviturile nu aduc aceeași cinste. Căci dacă drept credinciosul pătimește cele pe care le suferă necredinciosul, nu este de aceeași cinste cu cel nelegiuit, ci i se socotește acestuia pedeapsa ca necaz și încercare, iar celui nelegiuit spre biciuire și pedepsire”.