Mahalalele de odinioară ale Bucureștilor reprezintă astăzi zone de maxim interes imobiliar, înțesate de vile și clădiri moderne ale unor firme. Parfumul epocilor trecute aproape că a dispărut sub asaltul termopanelor și al structurilor metalice futuriste ce schimbă fața orașului. Unele din cartierele celebre ale Capitalei, pe care scriitorii altor vremuri și-au mânat personajele, unde s-au urzit istorii și au ars, până la ultima picătură, destine, mai păstreză încă povești nescrise. Unul dintre ele este Cuțarida sau Groapa lui Ouatu, cel din apropierea „Pieței Domenii și lângă Parcul Cireșarii”, așa cum titrează agențiile imobiliare, pentru a-și face ofertele cât mai atractive.
Cartier ridicat lângă o veche fabrică de cărămizi
Între anii 1500 și 1830, cuvântul „mahala” desemna un cartier, indiferent dacă acesta era în centru sau la margine de urbe. Termenul vine din limba turcă. „Înțelesul de district periferic apare după 1830, atunci când Bucureștii preiau elementele de viață urbană occidentală, iar mahalalele centrale se topesc în sânul unui oraș cosmopolit”, scrie istoricul Adrian Majuru în cartea sa, „Bucureștii mahalalelor sau periferia ca mod de existență”. Mahalalele Bucureştiului, cu mizeria, sărăcia şi frumuseţea lor hilară au reprezentat de-a lungul timpului subiectele preferate pentru ziarişti. Printre cei care au evocat viaţa de la periferia Capitalei s-au numărat Brunea Fox, Pamfil Şeicaru şi Eugen Barbu. „Mahalaua se lărgise spre marginea gropii, de-a lungul drumului Cuțaridei. Lume nevoiașă, ceferiști de lucrau la stat, meseriași pe banii lor, niște zidari plini de copii, cu muieri frumoase și parșive, un negustor care ridicase odăi de zid și deschisese o cârciumă la rampă, un frizer, un croitor cu atelier și ucenic…semăna a așezare.(…) Încet, încet, maidanul se umpluse într-o parte. Nu mai cunoșteai.” Aceasta este o scurtă descriere a Gropii lui Ouatu, făcută de scriitorul Eugen Barbu în romanul „Groapa”. Spaţiul acesta mirific, și totodată abject, ascundea drame umane şi poveşti fantastice transmise uneori pe cale orală, ca balada Miorița, alteori cuprinse într-un reportaj al vremii sau în paginile unei cărți. Cum a luat naștere acest cartier? Care a fost prima persoană care s-a stabilit acolo, nu se știe exact. Cert e că, în „Groapa lui Ouatu” au început să vină oameni pe la începutul secolului 20, după ce ce inginerul N. Cuțarida a înființat o „fabrică sistematică” de cărămizi, situată la marginea Căii Griviţei şi a Filantropiei. Locurile rămase după scoaterea pământului vor fi cunoscute și sub denumirea de „Gropile Cuţarida” sau mai simplu: „Cuțarida”. În anul 1947 este amenajat, aici, Parcul Copilului.
La Groapa lui Ouatu
Astăzi, mahalalele sunt asociate cu locurile rău famate: Ferentari, Rahova, Pantelimon, Bucureștii-Noi, Giulești-Sârbi, Dămăroaia…Au pierdut mult din pitorescul de odinioară, din cauza infracţionalităţii ridicate, a violenței…. şi a sărăciei manifeste. Cei care au trăit odinioară în cartierele mărginașe al Capitalei ori au murit, ori nu-și mai amintesc mare lucru din ce a fost. Nea Bănică „Pipăilă”, cum îi mai ziceau prietenii pe vremuri, locuieşte pe strada Dumitru Zosima, în apropiere de fosta Groapă a lui Ouatu, la Cuțarida. Are aici un atelier-auto, despre care se spune că este „ăl mai vechi din cartier, dacă nu şi din Bucureşti.” Bănică s-a născut la 22 septembrie 1932 şi a prins Groapa în toată splendoarea ei. „Aici m-am născut, la doi paşi de Groapă. Ea era cam pe unde se află azi Parcul Cireşarii. Acolo e toată copilăria mea. Groapa lu’ Ouatu avea o adâncime de peste 30 de metri. În fundul ei mustea o baltă, care parcă era vie, dom’le! Mulţi copiii au fost înghiţiţi de ea, vara la scăldat, iarna la săniuş. Odată se rupea gheaţa cu ei şi, bâldâbâc, în adâncuri. Ce mai plângeau femeile pe maluri! Degeaba! Nu-i mai găseau.” Nea Bănică a citit romanul „Groapa”, cum altfel?! Zice că multe dintre personajele lui Eugen Barbu au existat și în realitate. El i-a cunoscut! Unele au apărut cu numele lor adevărate. Altele, cu porecle sau nume fictive. Vestitul bandit Bozoncea, iubitor de libertate, barbut, bani şi muieri frumoase, a locuit la un moment dat în Cuţarida. „Da! Îl ştiam pe Bozoncea banditu’. Juca toată ziua barbut în crâşmă şi-n groapă. I-am cunoscut şi pe Mitică Bâlbâitu, pe Fane Mahomed, Petrică Malaezu, Fane Ţiganu’. Cu ei mă duceam la bâlci, pe strada Crăsnaru. Erau bărci, lanţuri, oameni mulţi. Când se învărteau în tiribombe, le săreau banii din buzunare. Până să se dea ei jos, noi, în patru labe, căutam prin iarbă. Ne umpleam de parale!”, povestește nea Bănică., zâmbind. Primăvara, când năpădea iarba şi țâşnea pelinul cu mirosul lui amărui, era o nebunie în cartierul sărac, dar frumos ca un flăcău! Să tot stai şi să nu mai pleci! Rai. Înfloreau zarzării, apoi salcâmii. Puştanii Cuţaridei colindau de dimineaţa până seara, fugăriţi uneori de haite de câini, mari cât mieii. Te rupeau în bucaţi, dacă te apropiai mai tare. Nea Bănică îşi aminteşte cu ochii rătăciţi în zare: „Eugen Barbu stătea la câteva străzi distanță d-aci. Avea un debit de ţigări, unde vindea. Era om cumsecade, liniştit. Conducea o echipă de fotbal, că era mort după aşa ceva. Se numea „Amatorul” şi încingea nişte meciuri de pomină în Groapă!”
„La Mitică Minciună”, crâșma cartierului
Şi atunci, ca şi azi, găştile de cartier sau de stradă se ciondăneau serios între ele. Când se întâlneau ieşeau scântei şi se lăsa cu sânge. Nea Bănică își aduce aminte: „Noi eram în echipa Hercule de la Groapă. După ce jucam fotbal ne luam la cafteală cu ăia din Chibrit şi din Turda. Dădeam cu pumnii, cu picioarele, cu şipci, uluci, crăci, cu ce aveam la îndemână. Ne întorceam acasă seara, fără pantaloni, fără başcheţi în picioare şi plini de cucuie. Nebunia tinereții! Da` nu ne drogam ca ăștia de acu`! Nooo! Mai beam și noi un rachiu, fumam, ne era rău a doua zi! Ne duceam la muncă, unii la CFR, alții eram zidari sau mecanici auto. Vaai! Cum simțeam miros de benzină sau motorină, cum îmi venea să dau la boboci! O lună nu mai beam decât apă de la pompă! Eram cuminte.” Între cele două Războaie Mondiale, străzile din zonă erau nepietruite și nu exista canalizare. Curentul electric a fost introdus abia în 1935. Dar, cu toate acestea, locul avea ceva special, magic şi pitoresc. Bărbaţii Cuţaridei, majoritatea muncitori la Atelierele Griviţa, zugravi, măcelari, lucrători la STB (Societatea de Transport Bucureşti, n.red.) se strîngeau regulat în două cârciumi vestite pe atunci: „La Cocoş” şi „la Nea Mitică Minciună”, să bea o „secărică absolută” şi să facă un biliard. Seara apărea şi lăutarul cartierului, un ţigan slab-mort, care strângea un franc, doi, pentru copilaşi. Nea Petrică Urâtu, avea ochii galbeni şi uzi. Cânta la cobză dumnezeieşte. Înduioşa. Muşcau ceferişii din pahare şi rupeau masa cu pumnul când mângâia el strunele și zicea: „Inel, Inel de aur”. La sfârșitul anilor ’40, mai precis în 1947, Groapa lui Ouatu a fost astupată cu pământ şi, în locul ei, a apărut Parcul Cireşarii.
Nea „Nicu Ford”, chirurgul motoarelor și șoferul Anei Aslan
Atelierul lui Bănică este cel mai vechi din cartier. El funcţionează din 1939, deschis în acea vreme de tatăl lui, Nicolae Bănică, zis şi „nea Nicu Ford”, pentru că era mare „doctor” de Ford-uri. Precis ca un chirurg de excepție! Înainte lucrase ca mecanic auto la un mare atelier situat pe strada Munţii Tatra, lângă Piaţa Victoriei. Patronul, de origine germană, îl aprecia în mod deosebit pe „Nicu Ford”. De fiecare dată când venea un client important, îl chema pe el. „Povestea tata că acolo îşi repara maşina şi doamna doctor Ana Aslan. Neamţul l-a pus pe el să se ocupe de ea. Şi a ajuns şoferul doamnei, o ducea la Sinaia, la Predeal… Chiar Regele Mihai vizita atelierul auto din strada Munții Tatra, făcea un fel de practică la Ford, pentru că era şi este înnebunit după motoare şi maşini. Toată lumea știe asta. Tata îl ducea prin hale, îi explica, îi arăta ce şi cum. Îl adora pe Mihai!” Prin anii ’50, nea „Nicu Ford” a fost obligat de comunişti să închidă atelierul personal şi să „treacă” la întreprinderea Automobilul din Bucureşti. Era considerat chiabur şi exploatator. Mai mereu se trezea cu vizite şi controale inopinate. „Pe mine m-au trimis trei ani, la munci, în armată, cică eram fiu de exploatator. În iarna lui ’54 mi-au degerat picioarele. Da’ nu m-am lăsat. După armată, am jucat rugby în echipa Rapid-Bucureşti, care aparţinea de Tarom. În ’61 m-am dus la şcoala de aviaţie şi 29 de ani am fost mecanic de avioane.” Ca şi fiul lui azi, nea Nicu Ford avea o vitalitatea ieşită din comun. Până la 90 de ani a condus şi a reparat maşini. Nu trebuia să desfacă motorul ca să dea „diagnosticul”. Aşa cum un medic bun doar priveşte pacientul şi ştie de ce suferă acesta. „Avea un auz teribil, tata. Vine într-o zi un client cu un Fiat. Tata stătea, uite colo, cu spatele. Motorul ăluia: pâr, pâr, pâr, făcea urât. Când a auzit cum tuşeşte maşina, i-a zis clientului: ai un piston spart! Şi aşa era! Ştia să-ţi spună care dintre bujii e stricată, folosindu-se doar de o hârtie albă. O punea la ţeava de eşapament şi spunea: bujia doi nu mai e bună. Niciodată nu greşea! Și când desfacea un motor, avea o finețe și o răbdare, de chirurg. Punea toate piesele la loc. Singur! Ziceai ca operează un pacient.” 
Ștefan Bănică și Mihaela Rădulescu au fost clienții lui
Fiul lui nea „Nicu Ford ” e înalt până la streaşina casei, zdravăn. Când pune el mâna pe-un ciocan şi dă într-o tablă, se aude până, hăt, la Podul Grand. O palmă de-a lui, desfăcută, prinde două octave pe clapele pianului. Meseriaş! Alături de unul dintre fii, Florin, ţine şi azi atelierul moştenit de la nea Nicu Ford. Celălalt băiat este mecanic de aviaţie. Ambii sunt uriaşi ca şi tatăl lor. Clienţii bat zilnic fosta Groapă a lui Ouatu în căutarea lui nea Bănică. „La mine au fost mulţi oameni de seamă. Din păcate, doar de câțiva îmi amintesc: Sandu Sticlaru, Zizi Şerban, Aurelian Andreescu, Ştefan Bănică, dar şi Junioru’, Amza Pellea, Sergiu Nicolaescu…Știu că Ilarion Ciobanu avea o Dacia 1100. Dup-aia şi-a luat un Moskvici. Mai demult, Mihaela Rădulescu a venit cu un Golf 2. I se sparse caloriferu’ şi i l-am reparat.” Fericit, cum alţii de vârsta lui nu sunt, nea Bănică ciocăne toată ziua la pivoţi şi cutii de viteză. În clipele libere se minunează de nepoţeii lui, voinici ca toţi bărbaţii din neamul lor. Îi ia pe genunchi şi le povesteşte liniştit despre bunicul lor, nea „Nicu Ford”, doctorul în maşini, despre Groapa lu’ Ouatu și despre toate greutățile pe care le-a îndurat el în viață, ca lor să le fie mai bine acum…Răzvan Mateescu