Nu a cerut niciodată Dumnezeu să ne târâm precum râmele, pe jos, sau să ne topim de foame, nu a cerut să ne topim de sete, nu a spus: nu mâncaţi sau să nu beţi. Ce frumos a spus Apostolul Pavel: „Și de bem sau de mâncăm, ai Domnului suntem.” „Cel ce mănâncă, mănâncă pentru Dumnezeu şi mulţumeşte lui Dumnezeu, iar cel e nu mănâncă, nu judecă pe cel ce mănâncă!”
Unii oameni nu înţeleg lucrul ăsta. Şi se creează această scară a rigorismului, dar nu cu folos vertical. Fără substanţă, doar de imagine! Ca o plantă care face frunze, dar nu are roade! Postul trebuie să ne înveţe cum să ne cultivăm spre roada cea sfântă, roadă de mântuire: comunicarea, prietenia, bunătatea.
Da, noi avem perfecţioniştii ăştia, micii fanatici, micii rigorişti. Hristos nu a fost fanatic sau fundamentalist şi nu a fost un tip steoretipat în fixisme, iar la noi, la ortodocşi, cea mai periculoasă oglindă, care face acestă imagine respingătoare, este tocmai rigorismul acesta fatalist, prezentat de unii ca ceva greu de abordat. De fapt, noi nu vrem să avem o ortodoxie a dragostei: „Iubiţi unii pe alţii!” Nu! „Nu ai făcut bine, ai greşit acolo, nu trebuia, ai pus mâna, ai atins, nu aşa, nu te închina aşa, nu mânca aşa, nu posti aşa.” Atitudinea asta o întâlnim în ritualul cultic duminical al bisericii la unii creștini peste măsură de perfecționiști.