- Sorin Roşca Stănescu
La fel cum, în urmă cu doi ani, PDL şi regimul Traian Băsescu reprezentau un pericol major pentru România, care se cerea înlăturat, astăzi, pericolul este acela că PSD să se transforme în partid stat. Şi că dreapta să nu poată bloca acest proces. Şi, din nou, PNL este chemat să joace o importantă carte politică. Pentru că, la fel cum de el a depins debarcarea ultimului Guvern basist, al lui Mihai Răzvan Ungureanu, şi instalarea unei alternative la putere, tot aşa, acum, de PNL depinde reechilibrarea raporturilor de forţe pe scenă politică. Vor reuşi liberalii să-şi îndeplinească, din nou, obiectivul?
Gestul de onoare şi curaj lui Crin Antonescu şi al staff-ului liberal, unic în analele istoriei recente, sugerează că există acest potenţial. Fără pericolul unei rupturi, cât de cât semnificative, a blocului liberal. Ce semnificaţie au demisia în bloc a Biroului Politic PNL şi demisia lui Crin Antonescu din orice funcţie de conducere, inclusiv provizorie, însoţită şi de renunţarea la candidatură pentru prezidenţiale, unde era cel mai bine cotat dintre toţi reprezentanţii opoziţiei? Lăsând la o parte scenariile fanteziste, lansate de inamicii dreptei, dar şi scenariile vazduhiste ale unora dintre reprezentanţii PNL, răspunsul la întrebarea de mai sus nu este deloc greu de dat. După greul examen al construcţiei USL, al câştigării alegerilor, al guvernării împreună cu socialiştii şi, apoi, al ruperii USL şi după încercarea europarlamentarelor, PNL se resetează. În sensul că îşi autodistruge o serie de elemente ale arhitecturii interne, precum şi tabuuri create în mentalul colectiv, pentru că, într-un timp rezonabil, cât mai scurt, să-şi alcătuiască structuri noi şi un alt tip de imagine. Această operaţie chirurgicală nu putea fi făcută decât prin schimbarea viziunii despre propriul viitor, însoţită şi de o schimbare a unei părţi semnificative din conducere.
Care sunt obiectivele noului PNL? Să contribuie decisiv la unificarea dreptei. Se vor întreba retoric adversarii săi: „Bine, bine, dar care este dreaptă?” Le răspund: dreapta este tot ceea ce nu a coagulat încă PSD. Mai mult chiar decât atât, dreapta este şi UDMR. Aflat temporar în alianţă cu Victor Ponta. A doua întrebare: „Cum poate fi coagulata dreapta?” În cel puţin doi paşi.
Mai întâi trebuie să aibă loc o fuziune PNL-PDL. Nu prin comasare, căci aceasta ar necesita, în cele din urmă, crearea unui nou partid şi renunţarea, fie şi simbolică, la istoria de 149 de ani a liberalilor. Ci printr-o fuziune prin absorbţie. O încercarea grea atât pentru liberali, cât, mai ales, pentru pedelisti care, cu siguranţă, vor cere la schimb o compensaţie pe care vor trebui să o primească. Dar avantajul va fi că nu va mai fi necesar ca cineva să spună că, „dacă un partid da preşedintele, celălalt îl va da pe prim-ministru”. Din simplul motiv că nu vor mai exista două partide, ci unul singur.
Al doilea pas este o nouă operaţie de fuziune, prin care şi celelalte partide de dreapta adera, tot prin absorbţie, la blocul liberal.
Ce va rezulta în final? O dreaptă, PNL, care va avea în jur de 35 la sută din electoratul activ şi un potenţial de creştere de peste 50 la sută. Va fi o forţă politică pregătită să câştige prezidenţialele la sfârşitul acestui an şi, ulterior, să poată forma o nouă majoritate, pentru a putea prelua, atunci când va fi necesar, conducerea puterii executive. Va fi un asemenea proces în beneficiul cetăţenilor României? Sau va fi doar o trecere a ştafetei dintr-o mână în alta, utilizând dezamăgirea şi, respectiv, speranţele electoratului? Răspunsul la această întrebare vă fi dat de ceea ce îşi propune să facă dreapta şi de ceea ce ea va face efectiv.
În acest context, mai poate funcţiona sperietoarea cu Traian Băsescu? În principiu da. Atât cât timp cât Traian Băsescu îşi exercita substanţialele puteri, el nu va rezista tentaţiei de a încerca să pună presiune pe PNL sau chiar să-l acapareze, pentru că, în final, să ajungă ceea ce îşi doreşte. Adică prim-ministru. În paranteză fie spus, dacă Traian Băsescu ar dori cu adevărat că, în România, să se creeze o dreaptă puternică, el ar trebui, luând exemplul lui Crin Antonescu, să îşi anunţe, în mod frem, ieşirea din scenă. Nu o face. Deci, e suspect. Şi cât timp va fi suspect, PSD are şansa de a construi scenarii credibile, legate de pericolul perpetuării regimului Băsescu şi de a aduce chiar acuzaţii în acest sens foştilor parteneri liberali.
Prin urmare, de ce demisioaneaza Crin Antonescu şi renunţă la prezidenţiale? Pentru că, deşi este cel mai bine plasat dintre candidaţi, în urma analizelor pe care le-a făcut, a ajuns la concluzia că potenţialul său de creştere până în noiembrie este limitat. În al doilea rând, pentru a diminua factura politica pe care PNL o plăteşte pentru ieşirea din USL, pentru trecerea la Grupul ALDE şi pentru exprimarea dorinţei de unificare a dreptei. O dreaptă în care există suficiente figuri, hai să le spunem, nesuferite. Crin Antonescu renunţa, pentru că, în ceea ce-l priveşte, există încă, justificat sau nu, semne de întrebare la nivelul partenerilor euroataantici ai României. În fine, demisionează şi renunţă la candidatură, pentru a lăsa posibilitatea maghiarilor să voteze, în toamna, cu inimă deschisă, un candidat al dreptei pentru funcţia prezidenţială.
PNL după PNL va putea fi victorios şi îşi va putea desemna preşedintele doar cu condiţia neacceptării niciunui compromis cu Traian Băsescu. Sau cu principalele antene ale acestuia, plantate în partidele apărute începând din 2013.