«Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?» (Mt. 16, 26).
«Sufletul care este nemuritor locuieşte într-un templu pieritor ; iar creştinii, care peregrinează pentru un timp în mijlocul a ceea ce se destramă, aşteaptă nestricăciunea în ceruri..» (Epistola către Diognet cap. 6). După moartea fizică, sufletul se desparte de trup pentru un timp, cu speranţa vieţii veşnice şi în aşteptarea învierii trupului.
- «Sufletul fiecăruia dintre oameni este şi viața trupului însuflețit prin el şi are lucrare de viață făcătoare pentru altul, lucrare ce se arată adică în trupul însufleţit de el. Dar are viaţa nu numai ca lucrare, ci şi că fiinţă, întrucât sufletul e viu prin el şi pentru el însuşi. Căci se arată având viaţa raţională şi înţelegătoare, ca una ce e în chip vădit alta decât viaţa trupului şi a celor ce sunt prin trup. De aceea, chiar desfăcându-se trupul, sufletul nu se destramă. Iar pe lângă faptul că nu se destramă, mai rămâne şi nemuritor, întrucât nu se arată să fie pentru altul, ci are viaţa prin sine ca fiinţă.
- Sufletul raţional şi înţelegător are viaţa ca fiinţă, dar în stare să primească cele ce sunt potrivnice, adică răutatea şi bunătatea. De aici se arată că nu arc bunătatea ca fiinţă, precum nici răutatea, ci o oarecare însuşire în stare să se îndrepte şi spre o parte şi spre alta când e lăsată. Acestea nu sunt de faţă într-un spaţiu, ci sufletul înţelegător, primind de la Ziditor puterea de a se hotărî liber, poate să încline spre una sau alta şi să vieţuiască potrivit cu ea. De aceea sufletul raţional şi înţelegător este oarecum şi compus, datorită lucrării mai sus pomenite» (Grigorie Palama, Capete despre cunoştinţa naturală, 32—33, în Filocalia, vol. VII, p. 442).