Textul Sfintei Evanghelii de astazi este o parabola, una din umilele parabole pe care le-a rostit Mantuitorul, fiindca era modul cel mai pe intelesul de a se adresa ucenicilor si ascultatorilor Sai. Parabolele, intr-un fel, ne traduc intr-un limbaj usor esenta, adesea grea, a unei invataturi. Parabola de azi e una profetica: „Ascultati alta pilda: Era un om oarecare stapan al casei sale, care a sadit vie. A imprejmuit-o cu gard, a sapat in ea teasc, a cladit un turn si a dat-o lucratorilor, iar el s-a dus departe. Cand a sosit timpul roadelor, a trimis pe slujitorii sai la lucratori ca sa ia partea lui de roade.
Dar lucratorii, punand mana pe slujitori, pe unul l-au batut, pe altul l-au omorat, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alti slujitori, mai multi decat cei dintai, si au facut cu ei tot asa.
La urma, a trimis la ei pe fiul sau, zicand: Se vor rusina de fiul meu. Iar lucratorii viei, vazand pe fiul, au zis intre ei: Acesta este mostenitorul; veniti sa-l omoram si sa avem noi mostenirea lui! Si, punand mana pe el, l-au scos afara din vie si l-au ucis” (Matei 21, 33-39). Ajungand aici unde parabola se si incheie. Mantuitorul a vrut sa-i verifice pe ascultatori daca au inteles-o. Ca istorioara nu era grea, asa ca intrebarea Sa li s-a parut usoara: „Deci, cand va veni stapanul viei, ce va face lucratorilor acestora?” Au raspuns intr-o voce: „Pe cei rai, ii va pierde, iar via o va da altor lucratori, care-i vor da roadele ei la vreme!”
(Matei 21, 40-41). Nu era greu raspunsul, si nu putea fi decat intr-un fel. Si vorba noastra romaneasca zice: „Dupa fapta si rasplata,” sau: „Rau faci, rau gasesti”.
Dar parabola a fost spusa cu un scop. Si daca nu-i pricepem scopul, ea ramane o simpla istorioara fara nici o insemnatate anume. Mantuitorul era dupa o aprinsa disputa cu „capeteniile preotilor” si cu „batranii poporului” (Matei 21, 23), indata dupa Intrarea in Ierusalim. Acolo rasturnase tarabele negustorilor si ii alungase din templu: „Scris este, le spusese, casa Mea casa de rugaciune se va chema, iar voi ati facut-o pestera de talhari” (Matei 21, 13). Pe urma vindecase niste orbi si, spre seara, se dusese in Betania unde a si innoptat, probabil in casa lui Lazar. A doua zi s-a maniat pe un smochin si l-a blestemat pentru ca nu avea roade, incat bietul pom s-a uscat pe loc. O lectie pentru cei care nu dau roade! Dar o lectie si pentru apostoli, ca prin credinta se poate obtine totul. Poate ca a vrut sa arate, folosind un pom, ca poate face si rau, dar nu face decat bine oamenilor. Urma Saptamana Patimilor. Va fi vrut sa le arate ca ar fi putut El sai nimiceasca pe schingiuitorii Sai, dar ca nu era in iconomia planului lui Dumnezeu acest lucru. Vor fi inteles acest lucru mult mai tarziu, dupa inviere. A revenit la templu. Se vede ca se dusese vestea despre toate, si mai ales despre izgonirea negustorilor, pentru ca batranii si capeteniile l-au luat la intrebari: „Cu ce putere faci acestea?”
Era simplu sa le raspunda: „Cu a Mea, ca Dumnezeu ce sunt!” Dar a preferat sa-i ajute sa descopere singuri cu ce putere facea toate, si Cine era. I-a intrebat despre Ioan Botezatorul: de la cine era botezul sau? Si-au dat seama ca pot cadea in propria lor capcana. Daca ar fi zis: „de la Dumnezeu”, Iisus i-ar fi intrebat de ce n-au crezut in el: daca ar fi zis: „de la oameni”, se temeau de cei din jur, care tineau toti pe Ioan drept sfant si trimis de Dumnezeu. Vicleni, au preferat sa raspunda: „Nu stim”. Vazandu-le viclenia, Iisus le-a spus si El: „Atunci nici Eu nu va voi spune cu ce putere fac acestea”.
Era indreptatit sa procedeze astfel. Daca ei n-au vrut sa recunoasca ceea ce stia toata lumea, ca Ioan era trimis de Dumnezeu, cum vor recunoatte ca El facea ceea ce facea, cu putere de la Dumnezeu, sau cu puterea Sa de Dumnezeu? In loc de orice raspuns, ca sa-i aseze totusi in contextul mesianic si sa le deschida ochii asupra persoanei Sale si a rostului Sau in lume, le-a spus Parabola cu lucratorii viei. E o parabola istorico-profetica, mai mult profetica. Istorica, pentru ca il situa pe Iisus in istoria mantuirii, pe linia promisiunii lui Dumnezeu, dar si profetica, pentru ca le dezvaluia ceea ce urma sa se petreaca numai peste cateva zile cu Dansul.
Nu ne putem astepta ca ei sa fi inteles parabola. Au inteles povestirea, i-au dat un raspuns bun lui Iisus cu privire la consecinte, dar nici unul nu si-a dat seama ca de fapt Iisus ii adusese in situatia de a-si pronunta singuri sentinta, fata de modul cum se purtau si cum se vor purta pana la urma cu El.
Caci la sfarsit de tot, de fapt le-a dezvaluit totusi Cine era El si cu ce putere facea totul.
Pentru niste doctori ai Legii, cum era preopinentii, raspunsul lui Iisus era clar, mai ales ca se asocia cu profetiile mesianice din Vechiul Testament, pe care ei le cunosteau foarte bine. Era ca si cum le-ar fi spus: Cum de Ma intrebati cu ce putere fac ceea cefac, si Cine Mi-a dat puterea? Ar trebui sa stiti. Si le-a adus aminte: „Au doara niciodata n-ati citit in Scriptura? Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii a ajuns sa fie pusa in capul unghiului; de la Domnul s-a facut aceasta si lucrul acesta a fost minunat in ochii nostri” (Matei 21, 42). Era un text din Psalmul 117, 22, si din Isaia 28, 16.
Cel nesocotit astazi va ajunge sa fie cel mai important, „piatra din capul unghiului”, adica aceea care tine toata constructia. El era cel nesocotit, aceasta a vrut sa le spuna. Si au inteles, dar n-au fost de acord, nu L-au crezut, nu L-au luat in serios. Pentru ca erau din categoria lucratorilor viei, aceia care nu i-au primit nici pe prooroci, si care nu-L primeau acum nici pe El. Ba chiar, ca si aceia, il vor si omora, ca pe fiul din parabola. Ei vor fi ucigasii, asa ca bine au zis ca „vor fi pierduti”, pentru raul pe care il vor face.
Profetea ceea ce urma sa se intample chiar in saptamana aceea. Le ghicea gandurile cu care ii pregateau arestarea, patimile si moartea. Dar ii si avertiza: „De aceea va spun ca se va lua de la voi imparatia lui Dumnezeu, si se va da neamului care va aduce roadele ei” (Matei 21, 43).
Era o sentinta de dezmostenire care va ramane valabila peste veacuri. Si ca sa nu mai ramana nici o indoiala asupra acestei dezmosteniri, folosind in continuare metafora pietrei, a mai adaugat, prinzandu-i ca intr-un cleste din care nu exista nici o scapare: „Cel ce va cadea pe piatra aceasta se va sfarama, si cel peste care va cadea ea, pe cela il va zdrobi” (Matei 21.44).
„Au inteles ca despre dansii graieste”, ne spune evanghelistul (Matei 21, 45), dar erau bolnavi de o intelepciune inselatoare, desarta (Iov 15, 2) care in loc sa-i lumineze, i-a intunecat si mai mult, si in loc sa-i imblanzeasca, i-a intaratat. N-au inteles ca „piatra” cu care voiau sa se lupte ii va sfarama, ci si-au continuat atitudinea de neincredere si ura, inversunandu-se si mai mult impotriva Lui: „Cautau sa-L prinda” (Matei 21, 46).
Pana la urma il vor prinde. Dar si proorocia cu zdrobirea se va implini. Exact ca in parbola, toti proorocii au fost prigoniti, si o mare parte din ei au fost omorati. Parca auzim ecoul cuvintelor lui Iisus, care la un moment dat a zis: „Ierusalime, Ierusalime care omori pe prooroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine” (Matei 23, 37).
Parabola lucratorilor viei nu este decat un ecou al acestui cuvant al lui Iisus, despre felul cum au fost tratati trimisii lui Dumnezeu in lume. Pana aici insa e istorie. Totul se petrecuse in Vechiul Testament. Fusesera alungati, neascultati, desconsiderati si, in mare parte, ucisi. Dar Mantuitorul mai spune: La un moment dat Stapanul viei va trimite chiar pe fiul lui. Dar si pe acesta il vor omora.
Aceasta nu mai era istorie. Era o profetie despre Sine, prin care le descoperea destinul care ii era rezervat Lui insusi. Notati bine ca spunea aceste lucruri inainte de proces, inainte de rastignire, isi profetea deci rastignirea si moartea. Dar tot profetic ii avertiza ca fiind El „piatra cea din capul unghiului”, si Fiul Stapanului, vor avea a trage consecintele faptei lor.
Cum adica? Intalnirea cu Iisus putea insemna zdrobire, sfaramare? Candva Petru marturisise despre El ca avea „cuvintele vietii vesnice”. Va sa zica cum? Pentru unii Iisus putea fi Cel care avea cuvintele vietii celei vesnice, iar pentru altii putea fi zdrobire, sfaramare? Cum trebuie sa intelegem aceste cuvinte? Chiar asa. Sunt posibile mai multe interpretari, dar iat-o pe cea mai simpla.
E imposibil sa nu ne confruntam cu Iisus, intr-un fel sau altul. Recunoscandu-L, primim cuvintele vietii vesnice; negandu-L, ne zdrobim noi insine incercand sa-L lovim. Asa cum vor pati si cei care il vor da mortii. Si lui Saul, viitorul Pavel, pe drumul Damascului, ii va spune: „Saule, Saule de ce ma prigonesti?”
„Nu-i asa ca-ti este greu sa lovesti tu piciorul in tepusa?” Sigur ca e greu. Cine ar indrazni sa loveasca cu piciorul gol in capul ascutit al unei sulite? Sigur ca cel care s-ar zdrobi ar fi piciorul, nu varful sulitei. Acesta este talcul parabolei.
Iisus Hristos ne-a adus raspuns la intrebarile noastre firesti, normale, esentiale, despre lume, despre noi insine, despre viata noastra, despre rostul nostru, despre moarte, despre ce este dincolo de moarte, despre ce se intampla cu noi toti, cu generatiile care se inlocuiesc una pe alta pe pamant. Ne-a spus ce se intampla cu legaturile noastre de suflet cu cei care pleaca, cu cei care raman. Practic, ne-a invatat legea iubirii, ca lege a convietuirii omenilor pe pamant, ca lege care garanteaza o convietuire normala atat aici, cat si in lumea ce va sa vie. „Din aceasta vor cunoaste oamenii ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste intre voi”.
Atat Mantuitorul cat si apostolii Lui, Sfantul Pavel indeosebi, rezuma virtutile care se cer crestinilor la trei: credinta, nadejdea si dragostea. As fi tentat sa leg textul acesta chiar de textul Sfantului apostol Pavel din Epistola I catre Corinteni, care s-a citit astazi, si care incepe prin cuvantul: „Vegheati”! (I Cor. 16, 13).
Trecem de obicei usor peste astfel de cuvinte. Ar trebui insa sa ne oprim cat de putin asupra lor, sa le meditam, sa le pricepem adevaratul inteles. Ce va sa zica aceasta „Vegheati”? – Fiti treji! Nu fiti niste adormiti! Sa aveti ceea ce numesc Sfintii Parinti, trezvia, trezvia gandului, deci controlul gandului, trezvia inimii, deci controlul simtirii, asa fel incat sa va pastrati viu darul deosebirii, darul deosebirii binelui de rau, al duhurilor bune de cele rele, in asa fel incat toate in viata sa le tratati cu dreapta socoteala, cu discernamant. Aceasta nu se poate decat daca te pastrezi mereu cu mintea treaza.
„Vegheati”: fiti dar cu mintea treaza. Nimic nu merge la intamplare. Totul trebuie bine gandit. Nu se poate fara o socoteala, fara o veghe, fara o atentie incordata a gandului. Nu ne putem controla gandul decat cu atentia. Vegheati deci, invita Sf. Apostol Pavel, si apoi le enumara pe cele trei asupra carora trebuie sa ne concentram atentia: Stati tari intru credinta; imbarbatati-va si va intariti – se intelege intru speranta, intru nadejdea ca Dumnezeu vegheaza si El asupra noastra; si toate sa le faceti intre voi in dragoste (1 Cor. 16, 13-14).
Despre aceste trei, despre care Sf. Pavel vorbeste in cap. 16, mai vorbise cu cateva capitole inainte, in aceeasi-Scrisoare catre Corinteni, la cap. 13, alcatuind un adevarat imn, o poezie extraordinara inchinata dragostei, cum nimeni n-a mai scris vreodata. E numita de catre exegeti Imnul dragostei. In capitolul anterior vorbise despre darurile pe care le au oamenii. Unii au darul intelepciunii, altii darul stiintei, altii darul de a ocarmui, de a fi invatatori (cap. 12), deci in societate traim fiecare dupa darurile noastre. Sf. Pavel adauga insa: Eu va invat o cale care trece dincolo de toate aceste daruri, care trebuie sa fie comuna tuturor, si anume; credinta, nadejdea si dragostea, dar, spune el, „mai mare decat toate este dragostea”. Si exemplifica: De-as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, dar n-as avea dragoste, as fi arama sunatoare si chimval rasunator. Prin urmare, daca as vorbi toate limbile pamantului, si mai mult decat atat, daca as sti sa talcuiesc si graiurile lui Dumnezeu, adica daca as vorbi in limbi ingeresti, ceea ce ar fi un lucru extraordinar, dar n-as avea dragoste, as fi un fel de tinichea, am spune noi intr-o romaneasca mai vulgara.
Si zice mai departe: De as avea darul prooroeiei, deci daca as sti sa spun de azi ce se va intampla maine si poimane si peste un an, daca as cunoaste toate tainele, deci daca as avea raspuns la tot ceea ce pentru ceilalti oameni sunt taine de nedezlegat, si daca as avea toata stiinta, pe care nimeni n-o poate avea in intregime, si daca as avea toata credinta, asa incat sa mut si muntii din loc, dar nu as avea dragoste, as fi o nimica.
Cu ce bogatie de imagini descrise pe acest om cu care noi, daca ne-am intalni in viata, i-am cadea la picioare si am spune: Tu esti un profet, esti un trimis al lui Dumnezeu, esti tot ce poate avea omenirea mai de valoare, avand toata stiinta si cunoasterea tuturor tainelor! Si totusi, un asemenea om, lipsit de dragoste, in fata Sfantului Pavel este o nimica!
Si continua: Si daca mi-as imparti toata averea – si cine nu stie cat e de greu sa-ti dai ceva din ale tale, dar inca toata averea -, si daca as accepta sa mor, sa devin martir pentru credinta, dar daca aceste lucruri le-as face fara dragoste, acelasi autor ne spune ca la nimic nu i-ar folosi. Si explica indata: Pentru ca: „dragostea indelung rabda si se milostiveste; dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta; nu cauta ale sale foloase, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar; ea toate le acopere, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu va cadea niciodata!” Si la sfarsit spune: „Acum raman deci aceste trei: credinta, nadejdea si dragostea, dar dintre ele mai mare este dragostea” (1 Cor. 13)
Sa ne punem acum o mica intrebare. Te poti oare mantui si fara credinta, numai daca ai dragoste? Exista tentatia si a unei astfel de interpretari. Noi vom cauta sa dam interpretarea cea adevarata. Cand apostolul spune ca cele mai mari daruri sunt credinta, nadejdea si dragostea, trebuie sa intelegem ca ele trebuie vazute toate impreuna, si trebuie sa intelegem ca acea dragoste este cu adevarat lucratoare, si la acea dragoste se gandea apostolul, care cuprinde si credinta si speranta. Fiind cea mai mare, le cuprinde in ea pe celelalte mai mici, asa cum suta cuprinde in ea zecile si unitatile. De aceea cel care are dragoste cu adevarat, inseamna ca are si credinta si speranta. Cel care are numai credinta si speranta, dar nu are si dragoste, acela – cum spune apostolul – „e arama sunatoare si chimval rasunator”, adica e unul care zice, „Doamne, Doamne”, dar nu face faptele cele bune.
Credinta si speranta trebuiesc neaparat intregite prin dragoste, adica prin fapte. Numai atunci devin mantuitoare, numai atunci fac din noi, toate trei, adevaratul crestin.
De altfel si in Apostolul de astazi, din care am mai citat cuvantul „Vegheati, ” cei care ati fost prezenti ati auzit o incheiere alcatuita din cuvinte ciudate: „Cel ce nu iubeste pe Domnul Iisus Hristos sa fie anatema” (I Cor. 16, 22). Ce inseamna cuvantul „anatema”? Inseamna sa fie despartit de Dumnezeu. Inseamna, cum spune tot Sf. Pavel in alta parte, „a te lasa Dumnezeu in grija mintii tale” (Rom. 1, 28), a-ti lasa destinul numai la mijloacele si puterile tale. A-si retrage harul.
Dar, indata dupa aceea, mai pronunta un cuvant, tot atat de ciudat: maranata. Maranata, expresie in limba araniaica, inseamna: „Domnul nostru, vino!” Este o chemare a lui Iisus si in viata acelora care nu-L iubesc, si in a celor care nu se iubesc in numele Lui. Este o invocare a ajutorului, a harului lui Dumnezeu, pentru ca sa ne dea puterea sa-L intelegem, si sa traim potrivit cu invataturile Lui. Sa ne intelegem destinul si pe Iisus, ca fiind Cel care ne-a adus adevarul, ca toti suntem fii aceluiasi Dumnezeu, si frati intre noi, si ca, prin urmare, legea care trebuie sa guverneze viata noastra, trebuie sa Fie legea dragostei.
Un mare scriitor crestin, Fericitul Augustin, ne-a lasat aceste cuvinte: „Iubeste si fa ce vrei”! Nu sunt greu de inteles, desi la prima vedere ar putea sa ne para ca limiteaza indatoririle crestine la prea putin. Dar oare cel care iubeste pe aproapele lui, ii va face vreodata rau? Il va minti vreodata? Il va para vreodata? Va face in viata lui cuiva rau, daca dinlauntrul sau nu lucreaza alta lege decat legea dragostei, bazata pe credinta si pe speranta? Niciodata. De aceea, aceste cuvinte: Iubeste si fa ce vrei, exprima libertatea pe care ti-o confera dragostea. Libertatea nelimitata, dar ordonata de un criteriu de precizie micronica, negreselnic.
Iubirea se naste din credinta si din speranta. Numai cand se naste din ele e autentica si face minuni. E in stare sa se scrifice, sa infrunte orice risc pentru a face bine altuia, pentru a alina o suferinta.
Se zice ca in timpul celui de al doilea razboi mondial un ofiter de marina, bolnav, ajunsese sa fie spitalizat intr-o insula din Pacific. Acolo era si un spital de leprosi, evident izolati. Intr-o zi ofiterul se apropie de colonia leprosilor si vazu o sora cum pansa ranile acestora. „N-as face asa nici pentru un milion de dolari”, exclama ofiterul: „Nici eu n-as face pentru un milion de dolari, raspunse sora, care era calugarita. O fac pentru ca vad in fiecare din ei un Hristos care cere ajutor. Un Hristos incognito!”
Se povesteste ca inainte de a deveni calugar – si poate tocmai de aceea a devenii – Sfantul Francisc de Assisi a avut o experienta bizara. Era fiul unei familii aristocrate si intr-o dupa-amiaza calarea pe mosia parintilor sai. Vazu in fata lui un lepros de pe care curgea carnurile, spectacol care in mod obisnuit i-ar fi provocat dezgustul si l-ar fi facut sa se indeparteze. De data aceasta, simti un puternic impuls interior sa-i arate acestui nenorocit dragostea sa. Sari de pe cal, se repezi la el si-l imbratisa. Propriul sau gest il emotiona enorm si fu convins ca facuse exact ceea ce trebuie sa faca. Isi desclesta mainile care il imbratisasera pe nefericit, si dori sa-l priveasca mai bine si sa-i arate compasiunea sa. Dar in clipa aceea isi dadu seama ca nu fusese nimeni. Nu era absolut nimeni langa el si nici in jur. Si totusi era sigur ca imbratisase un lepros.
Isi dadu seama ca fusese Hristos si acest lucru ii schimba viata si nu-l uita pana in ultima sa zi pe pamant. Compasiunea se naste din dragoste. Nu e un sentiment pur omenesc. E dumnezeiesc. Ca oameni ne aparam, nu ne expunem. Numai dragostea ne face sa ne expunem, pentru ca ea crede in minuni. Sau nu-i pasa de consecinte. Dragostea se raspandeste prin ea insasi. Cine poate intelege aceasta a ajuns la dragoste.
Un copil care se lovise, plangea. O fetita s-a dus sa-l mangaie si el s-a linistit. Mama ei a intrebat-o: „Ce i-ai facut de s-a linistit? Ce i-ai spus?” „Nu i-am spus nimic. L-am imbratisat si am inceput sa plang impreuna cu el”.
Iisus Hristos a venit sa reinstaureze dragostea in lume. A fost trimis de Tatal in via sadita de El, in lume. Si iata ca tocmai cei care ar fi trebuit sa-L primeasca mai bine, tocmai ei L-au respins. Si L-au respins chiar in numele credintei lor, pe care o intelegeau stalcit, desi ar fi avut toate motivele s-o inteleaga asa cum se cuvenea. De aceea li se trimisesera profetii ca sa-i pregateasca. In zadar fusese totul, precum pentru ei, in zadar Il trimisese si pe Fiul Sau. De aici amenintarea cu pedeapsa dezmostenirii: „Va da via altor lucratori, care Ii vor da roadele ei la vreme” (Matei 21,41).
Prin pilda aceasta Mantuitorul a facut inca una din numeroasele incercari de a deschide ochii ascultatorilor Sai contemporani, asupra felului cum trebuiau sa-I talcuiasca misiunea, si de a-i preveni asupra consecintelor care ii asteptau daca nu i-o vor intelege. Ca sa-i convinga ca asa va fi, le-a dezvaluit profetic ceea ce vor face cu El, poate in speranta ca macar in timpul implinirii profetiei se vor trezi, sau dupa aceea.
Ce s-a intamplat, stim. Profetia despre trimiterea Sa la moarte s-a implinit. Dar s-au implinit si cuvintele din urma: via a fost data altora. Crestinismul a parasit aria stramta a geografiei si a istoriei in cadrul carora a fost pregatit si unde a aparut, si din provincial a devenit universal.
El a fost dat neamurilor care L-au recunoscut pe Iisus drept Fiu al lui Dumnezeu si drept Mesia cel promis, si care au recunoscut in jertfa si invierea Sa un act de rascumparare si impacare intre oameni si Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in vecii vecilor.
IPS Antonie Palamadeala
Talcuri noi la texte vechi, Editura Sophia