Într-o zi, pe când mergea el pe țărmul sfântului râu Iordan, l-a întâlnit un leu care mugea foarte tare, din pricină că-l durea piciorul. Îi intrase un spin și de aceea i se umflase laba și era plină de puroi. Când leul l-a văzut pe călugăr a venit la el și i-a arătat piciorul rănit din pricina spinului intrat în ea. Leul plângea oarecum și se ruga de el să-l tămăduiască.
Călugărul văzându-l că suferă atât, s-a așezat jos, i-a luat laba piciorului și deschizând umflătura i-a scos spinul cu o mulțime de puroi. După ce i-a curățat bine rana, i-a legat piciorul cu o bucată de pânză și i-a dat drumul. Dar leul după ce a fost vindecat, n-a mai părăsit pe bătrân, ci ca un adevărat ucenic, îl însoțea oriunde se ducea, încât se minuna bătrânul de o recunoștință atât de mare a fiarei. De atunci, bătrânul îl hrănea, dându-i pâine și boabe muiate.
* * *
Avva Gherasim avea în lavră un măgar pentru cărat apa, căci părinții din lavră beau apă din sfântul râu Iordan. Lavra este departe de râu, cam la o milă. Părinții aveau obiceiul să dea pe măgar în paza leului să-l pască pe malul sfântului râu Iordan.
Într-o zi pe când măgarul păștea sub paza leului, s-a depărtat leul cam mult de măgar.
Și iată că au trecut pe acolo niște conducători de cămile ce veneau din Arabia; când au văzut măgarul singur, l-au luat și au plecat cu el mai departe.
Leul când a văzut că a pierdut măgarul, a venit la lavră foarte supărat și întristat la avva Gherasim. Avva a crezut că leul a mâncat măgarul și i-a spus:
– Unde-i măgarul?
Iar el stătea tăcut ca un om și căuta în jos.
Și i-a spus bătrânul:
– L-ai mâncat? Binecuvântat să fie Domnul!
Ai să faci tu ceea ce făcea măgarul.
Și de atunci leul, la porunca bătrânului, purta samarul măgarului cu patru vase de lut în care aducea apa în mânăstire.
Într-o zi a venit la bătrân pentru rugăciune un ostaș. Când a văzut pe leu cărând apă și a aflat pricina i s-a făcut milă de el. A scos trei monezi și le-a dat bătrânului ca să cumpere un măgar pentru caratul apei și să elibereze leul de această slujbă. După câtva timp, după ce scăpase leul de căratul apei, conducătorul de cămile, care luase măgarul a venit la Ierusalim să vândă grâu și avea și măgarul cu dânsul. Când a trecut sfântul râu Iordan a întâlnit din întâmplare pe leu. Văzând leul a lăsat cămilele și a fugit. Leul recunoscând măgarul a alergat după el și apucând căpăstrul măgarului cu gura, cum îi era obiceiul, l-a târât pe el și pe cele trei cămile. Bucurându-se și mugind în același timp că a găsit măgarul pe care-l pierduse. A venit la bătrân, căci bătrânul socotea că leul îl mâncase pe măgar. Atunci a cunoscut bătrânul că leul fusese hulit. Și i-a pus leului numele Iordan.
Leul a stat cu bătrânul în lavră cinci ani și nu s-a despărțit niciodată de el.
Când a plecat avva Gherasim la Domnul și a fost îngropat de părinți, leul, potrivit iconomiei lui Dumnezeu, nu se afla în lavră. După câtva timp a venit și leul și căuta pe bătrân.
Ucenicul lui, avva Savatie, văzându-l, îi spune:
– Iordane, bătrânul ne-a lăsat orfani și s-a dus la Domnul. Dar vino și mănâncă!
Leul n-a vrut să mănânce ci-și întorcea necontenit ochii încoace și încolo, ca să-l zărească pe bătrânul, mugind tare, nesuferind lipsa lui.
Avva Savatie și ceilalți părinți văzându-l așa de îndurerat l-au mângâiat pe spate și i-au spus:
– A plecat bătrânul la Domnul și ne-a lăsat. Deși au spus aceste cuvinte, totuși n-au putut să facă să înceteze urletul și mugetul, dimpotrivă, cu cât părea că-l mângâie prin cuvinte, cu atât mai mult mugea, își înmulțea urletele, cu o voce mai puternică, crescând jalea și-și exprima prin glas, prin chip și prin ochi durerea pe care o avea că nu-l vede pe bătrân.
Atunci avva Savatie îi spune lui:
– Vino cu noi dacă nu crezi și-ti voi arăta locul unde se află bătrânul.
Și l-a luat pe leu și l-a dus la locul unde l-a îngropat pe bătrân. Mormântul era departe de biserică, la jumătate de milă. Avva Savatie s-a oprit deasupra mormântului lui avva Gherasim și a zis leului:
– Iată bătrânul nostru!
Și a îngenunchiat avva Savatie. Când leul a văzut că face metanie și-a izbit puternic capul de pământ și mugind puternic a murit îndată deasupra mormântului bătrânului. Aceasta s-a întâmplat nu pentru că leul avea suflet cugetător, ci pentru că Dumnezeu a vrut să arate că slăvește pe cei care-l slăvesc pe El nu numai în timpul vieții lor, ci și după moarte și ca
să arate cât erau de supuse lui Adam animalele înainte de călcarea poruncii și de alungarea din desfătarea Raiului.
(Limonariu)