Motto: „Marea vieții văzându-o înălțându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând strig către Tine: «Scoate din stricăciune viața mea, mult-Milostive».” (Catavasie)
„Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.” (Mt. 14, 24)
„Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.” (Mt. 14, 25)
„Îndrăzniţi ! Eu sunt; nu vă temeţi !” (Mt. 14, 27)
„Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.” (Mt. 14, 29)
„Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ?” (Mt. 14, 31)
„Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.” (Mt. 14, 33)
Miezul cel mai adânc al tainei mânturii neamului omenesc este legatura dintre Dumnezeu și om realizată prin Întruparea Lui Iisus, prin Moartea și Învierea Lui: „Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (In. 10, 10). Pentru mintea omenească, Taina Întrupării Fiului Lui Dumnezeu din Fecioară rămâne de nepătruns; taina rămâne în veci taină ! Rod al iubirii dumnezeiești, Întruparea nu este nicidecum rezultatul căderii adamice. Nu este alternativa Lui Dumnezeu la imperfecțiunea omenească, ci este darul iubirii Lui supreme față de lucrul mâinilor Sale: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Ps. 118, 73), „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat” (In. 3, 16) la moarte „și încă moarte pe Cruce” (Filip. 2, 8). Venirea Fiului Lui Dumnezeu pe pământ a fost atât deșertare, cât și dar. Deșertare ca împlinire a umanului (căci a luat chip de om – „S-a Întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”), și dar – ca Dumnezeu („Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”).
Controversa iscată în jurul Persoanei Lui Iisus la vremea venirii Lui pe pământ, lipsa de înțelegere a Tainei „celei din veac ascunse și de îngeri neștiute” (Nașterea din Fecioară, Zămislirea de la Duhul Sfânt, Fecioria înainte de Naștere, Fecioria în timpul nașterii și Fecioria de după Naștere a Mariei din Nazaretul Galileei) a bulversat întregul eșafodaj de gândire al contemporanilor: „Au nu este Acesta teslarul, fiul Mariei şi fratele lui Iacov şi al lui Iosi şi al lui Iuda şi al lui Simon ? Şi nu sunt, oare, surorile Lui aici la noi ? Şi se sminteau întru El” (Mc. 6, 3). Dar Sfântul și Dreptul Simeon cel Bătrân mai dinainte vestise: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri” (Lc. 2, 34). Va rămâne adică piatră de poticnire între două lumi: cea a îngerilor (prin cutremurătoarea cădere a lui Lucifer cel ce se dorea a fi Dumnezeu dintr-un narcisism personal –„ Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” Is. 14, 14) și cea a oamenilor, prin căderea lui Adam la sugestia diavolului, insinuată prin așa-zise „tâlcuiri” subversive: „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Fac. 3, 5). Iar căderea a ajuns până la ieșirea din Rai și izgonirea de la fața Lui Dumnezeu: „l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat.” (Fac. 3, 23), „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat” (Fac. 3, 21).
Ceea ce este relevant este tocmai faptul că mersul Lui Iisus pe apă ca pe uscat (pomenit în pericopa evanghelică numită a „Umblării pe Mare” – „a venit la ei Iisus, umblând pe mare” – Mt. 14, 25) este în deplină concordanță cu lucrarea Lui Dumnezeu de la facerea lumii: „Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Fac. 1, 2). Scopul era unul de veghere asupra materiei spre a o ține curată, virgină, neîntinată – întrucât din pântecele ei trebuia să fie plăsmuit omul: „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2, 7). Duhul Sfânt dă viață – iar Viața lumii este Iisus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In. 14, 6), „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12), „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (In. 1, 4). Umblarea pe apă ca pe uscat descoperă puterea dumnezeiască a Omului Iisus, Care vine pentru a săvârși și împlini porunca Tatălui: „căci cele ce face Tatăl, acestea le face şi Fiul întocmai” (In. 5, 19).
Egalitatea între ipostasurile Sfintei Treimi transpare tocmai din împreună-lucrarea și nedespărțirea lor. Persoanele Sfintei Treimi lucrează pururea ca un întreg – unite și neamestecate, niciodată separat vreuna de celelalte două. Iordanul și Taborul sunt locuri ale Teofaniei. Acolo S-a revelat deplin lumii Treimea cea de o ființă. Prezența Fiului, vederea Duhului Sfânt „ca un porumbel” (Mt. 3, 16) , respectiv „un nor luminos” (Mt. 17, 5) și glasul Tatălui sunt mărturie veșnică a Sfintei Treimi în toată plinătatea revelației pe măsura priceperii umanității: „Se zicea de unii că Ilie s-a arătat, iar de alţii, că un prooroc dintre cei vechi a înviat” (Lc. 9, 8). Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul Prooroc al Vechiului Legământ și inelul de legătură cu cel Nou a zis: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (In. 1, 33). De unde să-L cunoști pe Duhul Sfânt dacă nu ai nimic comun cu El ? Fără nici o îndoială, Înaintemergătorul Domnului s-a aflat sub oblăduirea nemijlocită a Duhului Sfânt încă din pruncie, ba chiar încă din pântecele maicii sale: „Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt și cu glas mare a strigat şi a zis: […] De unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu ?” (Lc. 1, 41-43). Iată așadar cum pruncul Sfintei Elisabeta L-a simțit pe Mielul Lui Dumnezeu astfel încât „a săltat în pântecele ei” (Lc. 1, 41), închinându-se Dumnezeului Celui Viu. De altfel, Scriptura adeverește: „încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt” (Lc. 1, 15).
De-a lungul istoriei, valurile lumii acesteia s-au învolburat de nenumărate ori – prin lupte și războaie, prin silnicii și nedreptăți, prin prigoniri și încercări care au avut ca scop mai ales distrugerea creștinismului și ștergerea pomenirii Numelui Lui Iisus dintre neamuri: „Răstigneşte-L ! Răstigneşte-L !” (In. 19, 6), „Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri !” (Mt. 27, 25). De două mii de ani încoace, Iisus sălășluiește real (deși în chip nevăzut pentru ochii trupești) și simbolic (sub chipul Pâinii și al Vinului) în lăuntrul tainic al sfintelor Lui altare, pe Sfânta Masă, în Sfântul Potir: „Casa Mea, casă de rugăciune se va chema” (Mt. 21, 13) – adică „Biserica Una Sfântă, Sobornicească și Apostolică” (Simbolul Credinței) „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). Iisus adastă deasupra lumii întregi prin Înălțarea Lui cu Trupul la Cer, acolo de unde veghează „de-a dreapta Tatălui”, la mântuirea noastră.
„Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt” (Mt. 14, 22). Intepretarea spirituală a Sfintei Scripturi ne poate conduce la numeroase concluzii și învățăminte de căpătâi pentru mântuire. Prin apostoli, toți suntem îndemnați și chemați la botez și la mântuire: „mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Mt. 28, 19-20), dar „voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Lc. 24, 49) – vestindu-le prin aceste cuvinte Pogorârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii sub chipul tainic al „limbilor ca de foc” (Fapte 2, 3). Desigur, putem înțelege și accepta faptul că, nu întotdeauna „sila” înseamnă „a fi împins de la spate”. A te sili înseamnă a te strădui, a vrea foarte mult, a dori cu putere: „Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12), precum și cântă Psalmistul: „râvna casei Tale m-a mâncat” (Ps. 68, 11), și iarăși „Fericiţi sunt cei ce locuiesc în casa Ta; în vecii vecilor Te vor lăuda” (Ps. 83, 5). Silirea ucenicilor de a intra în corabie înseamnă de fapt graba din dorința sinceră de a alerga spre calea împărăției: „Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt uşa oilor” (In. 10, 7), „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In. 6, 37). Pe seama acestui fapt, a puterii Sfântului Botez și a lucrării Duhului Sfânt în creștinism, preluăm învățătura mântuitoare chiar din gura Lui Hristos: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In. 15, 5) – pentru că noi, mlădițele, ne altoim în Hristos, Vița cea veșnică, numai prin Duhul Cel Sfânt. Și spune Sfânta Evanghelie: „Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă” (Mt. 14, 24)
Valuri negre au trecut peste Biserica Lui Hristos începând cu cele trei veacuri de persecuții, trecând prin secole de erezii și de iconoclasm și ajungând până la sectele modernității, ivite cu miile din rațiunea bolnavă a așa-zișilor „cunoscători de Dumnezeu”. Așa s-a fărâmițat lumea creștină în mii de „biserici” și „bisericuțe”, lepădând „Biserica Cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolică”: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile” (Mt. 22, 29) (pe astfel de povățuitori numindu-i Hristos „călăuze oarbe” – Mt. 15, 14): „vai omului aceluia prin care vine sminteala !” (Mt. 18, 17). Iar roadele credinței lor sunt consemnate de Sfântul Apostol Iuda: „nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi, valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie” (1, 12-13). Marele David mărturisește într-unul din psalmii săi: „Aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr” (Ps. 144, 18). La rândul său, Marele Pavel arată că Moise însuși, conducătorul poporului evreu, a împlinit porunca Domnului atunci când a primit în pustie botez duhovnicesc și hrană duhovnicească de la singurul și adevăratul Dumnezeu. Toți cei ce urmau lui Moise au fost botezați în nor și mare, au mâncat aceeași mâncare și au băut aceeași băutură duhovnicească: „Şi toţi, întru Moise, au fost botezaţi în nor şi în mare. Şi toţi au mâncat aceeaşi mâncare duhovnicească; și toţi, aceeaşi băutură duhovnicească au băut, pentru că beau din piatra duhovnicească ce îi urma. Iar piatra era Hristos” (I Cor. 10, 2-4). Așa și noi, cei de azi, mâncăm din Trupul Lui Hristos și bem din Sângele Lui spre a ne împărtăși din Viața Lui: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos ? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos ? Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 16-17).
Dezbinările valurilor eresurilor izbesc neîncetat corabia mântuirii, vrând să o sfărâme: „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii” (II Cor. 11, 14) (iar ca luare aminte pentru turma cea cuvântătoare cu privire la zilele din urmă Mântuitorul spune: „Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi” – Mc. 13, 22). Iuțimea și urgia valurilor năpraznice au lovit în corabia Lui Hristos până într-acolo încât au adus cu ele lepădarea de Cruce, necredința și ateismul: „Zis-a cel nebun în inima sa: «Nu este Dumnezeu !»” (Ps. 13, 1). Iar necredința zămislește false valori, lipsite de total de harul Duhului Sfânt și de protecția Lui Dumnezeu: „am să te vărs din gura Mea” (Apoc. 3, 16), „fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie ! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol !” (Apoc. 3, 17). Umblarea Lui Iisus pe marea vieții prin lume este singura nădejde de mântuire pentru oameni prin credință sănătoasă, puternică și prin dragoste sinceră față de Biserica Lui Hristos – Corabia mântuirii noastre. Apa care încearcă pururea să năvălească pe puntea corabiei, căutând mereu să înghită toată suflarea de la bord, este tocmai împotrivirea diavolului la mântuirea lumii, care bate război nevăzut cu ucenicii Lui Hristos, crezând că poate să dezbine Biserica pentru ca să o destrame și să o distrugă (de altfel nu puțini sunt cei care, filozofi ai minții și ai limbii lor babilonice, afirmă că și Ortodoxia va dispărea cândva sau în orice caz va rămâne o religie uitată și învechită ca multe alte religii ale popoarelor lumii, un basm, o legendă, un mit sau o simplă tradiție). Cuvântul Mântuitorului însă răsună peste veacuri: „voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18) iar pentru ucenicii și urmașii sinceri ai sfinților apostoli, pentru toți dreptmăritorii creștini zice: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia.” (Lc. 12, 32)
În Biserica Lui Hristos, la cârmă, stau Calea cea dreaptă și Adevărul – căci ele duc la Viață. Biserica nu cântărește puterea valorilor după număr și cantitate. Harul și harismele Duhului Sfânt sunt temelia, iar pavăză este credința: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, și încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Ef. 6, 14-17). Când Petru a cerut să meargă pe mare – „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă !” (Mt. 14, 28), Iisus Hristos i-a îngăduit să o facă pentru simplitate, pentru râvnă și pentru credință: „El i-a zis: Vino !” (Mt. 14, 29) Dar acum primește Petru cea dintâi lecție aspră cu privire la aprinderea spre râvna cea fără chibzuială (care nu numai că nu te înalță, dar nici nu te susține fără smerenie și fără cunoaștere de sine, adică fără recunoașterea propriei nedesăvârșiri): vrea cu Hristos și vrea pe apă; începe (și vede că poate) să meargă pe apă– dar brusc își dă seama că nu și-a folosit rațiunea minții ci doar credința inimii – căreia deodată nu-i mai vede sensul; drept pentru care dă curs rațiunii care îl „trezește”: „Vai mie ! Vânt puternic, valuri peste tot în jurul meu, pericol de înec ! Ce mă fac oare ?!”. Iată cum mintea Îl pierde pe Hristos din inimă, punându-și problema valurilor și a vântului ! Așa apare controversa îndoielii și a necredinței: „Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat” (Mt. 14, 30). Dacă bucuria și pacea sunt roadele Duhului Sfânt, nu-i clar pentru oricine că tulburarea e de la diavol ? Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede că: „Sufletul tulburat este tronul diavolului”.
La fel și în vremea noastră, mulți descoperă frumusețea Ortodoxiei, mulți îi gustă și dulceața credinței, dar… mulți încep, puțini sfârșesc: „mulți chemați, puțini aleși” (Mt. 20, 16); și o altă mărturie: „largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă” (Mt. 7, 13-14). Mai ales în împrejurări grele și în ceasuri de cumpănă se poate auzi geamătul greu al lumii căzute și derutate, măcinate de ură, de răutate, de patimi potrivnice, de orgolii și păreri vanitoase, scâncind asemeni unui prunc neștiutor ținut în ghearele bolii: „Doamne, scapă-mă !” (Mt. 14, 30), strigă Petru, „Doamne, ajută-mă !” (Mt. 15, 25), strigă și canaaneianca. Atât unul cât și cealaltă (precum și cele cinci fecioare „fără de minte” – „Doamne, Doamne, deschide-ne nouă !” – Mt. 25, 11) reprezintă umanitatea în întregul ei. Ei sunt eroii sociali ai epocii lor, ca cei care vorbesc (în timpul lor istoric) Domnului Dumnezeu despre patimile și neputințele vremurilor și ale oamenilor. Desigur, răspunsul primit nu este unul și același pentru toți. Doar Hristos este Calea și Adevărul mai dinainte proorocite și rânduite: Întruparea, Pătimirea, Răstignirea, Moartea, Învierea și Înălțarea pentru „a noastră mântuire” – și Viața cea Veșnică: Trupul Său dat nouă ca să-L mâncăm „pentru ca lumea viață să aibă și s-o aibă din belșug” (In. 10, 10).
Pe deasupra tuturor talazurilor vieții ce se izbesc necontenit în corabia mânată parcă doar de vânturi potrivnice (în ochii necredincioșilor tot atâtea semne de naufragiu sigur) răsună blând glasul Lui Hristos ca răspuns la nimicnicia și mărunțimea cugetului lumii fără de Dumnezeu: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ?” (Mt. 14, 31). Căci nici marele Moise oarecând (din pricina îndoielii) nu a putut gusta bucuria pământului făgăduinței decât doar văzându-l cu ochii. Petru, ucenicul și apostolul Lui Iisus Hristos, ne adeverește prin pilda sa faptul că în momentul de cumpănă al primejdiei de a se îneca, a simțit mâna binefăcătoare și grabnic ajutătoare a Lui Iisus venind în ajutorul neputinței Sale: „Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat” (Mt. 14, 31). Mărturie stă faptul că după Înviere, îngerul le îndeamnă pe mironosițe să-l caute și pe Petru: „Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea” (Mc. 16, 7). Deci vestea cea bună a fost pentru toți aceeași: „Iisus i-a zis a treia oară: Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti ? Petru s-a întristat, că i-a zis a treia oară: Mă iubeşti ? şi I-a zis: Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc. Iisus i-a zis: Paşte oile Mele” (In. 21, 17).
Triumfând creștinismul asupra idolatriei păgânești iar Biserica renăscând din martirajul prigonirilor, din toate încercările ideologice (ale ereziilor hristologice, ale pnevmatomahilor, ale iconoclaștilor, ba chiar și ale ateismului comunist) și din toate bulversările istorice de orice fel (precum cotropirile păgâne de jaf și de distrugere a patrimoniului creștin de pretutindeni), Iisus a întins mâna spre lume și spre Biserica Sa, lăsându-ne nouă, celor de azi, o „Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.” (Ef. 5, 27) Iar toți cei care au intrat și au rămas în corabia Bisericii Ortodoxe (cu tot cu episcopi, preoți și credincioși, cler și popor), după încercări și furtuni nenumărate „I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu !” (Mt. 14, 33) De două mii de ani toți aceștia strigă într-un glas că „este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Ef. 4, 5-6): „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” (Simbolul Credinței), mărturisind întru adevăr: „Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (Mt. 14, 33), „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3), „Eu sunt Lumina lumii” (In. 8, 12), „n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea” (In. 12, 47), „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri !” (Ps. 117, 22), Hristos „este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri.” (Lc. 2, 34)