Motto: „Pe Născătoarea de Dumnezeu şi Maica Luminii întru cântări cinstindu-O să O slăvim !” (Slujba Utreniei)
Măreţia puterii dumnezeieşti şi harul Duhului Sfânt sunt cu deosebire arătate lumii în Taina Întrupării Fiului Lui Dumnezeu din Fecioară sub vremi (Taină cu neputinţă de pătruns de mintea omenească): „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui”(Luca 1,49). Unirea celor două firi, divină si umană, în Persoana Lui Iisus Hristos (Dumnezeu adevărat şi om adevărat- după învăţătura Sfântului celui de-al treilea Sinod Ecumenic de la Efes din anul 431) constituie momentul unic şi nou sub Soare din cuprinsul istoriei multimilenare a neamului omenesc. Titlul de „Născătoare de Dumnezeu” (pe care acelaşi Sinod Ecumenic l-a recunoscut Maicii Domnului) reprezintă expresia dobândirii deplinătăţii harului Duhului Sfânt de către Fecioara Maria, fiica Sfinţilor şi Drepţilor dumnezeieşti părinţi Ioachim şi Ana, prin adâncul de necuprins al smereniei Ei. Puterea Lui Dumnezeu a aşezat-O astfel pe vârful Muntelui Sfinţeniei, ca Împărăteasă a întregului Univers creat (văzut şi nevăzut) pe „Cea mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”. Înălţimile cerurilor de necuprins şi de neîncăput încap acum, prin zămislirea Trupului Lui Hristos, în pântecele Fecioarei. Profeţia de taină din Cartea Facerii (numită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii „Protoevanghelia Vechiului Legământ”) – „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3,15) se împlineşte astfel, umplând cerurile îngerilor şi lumea creştinătăţii de puterea atotbiruitoare a rugăciunii Maicii Lui Dumnezeu, „Chivotul Sfinţit şi Raiul cel cuvântător”.
Fără îndoială, nu va putea vreodată mintea să priceapă sau gura să rostească taina legăturii dintre Maică şi Fiu din clipa zămislirii mai presus de fire, din ceasul Întrupării: „mă spăimântez a striga Ţie: bucură-Te Mireasă pururea-Fecioară !”. Această Taină a Întrupării Fiului Lui Dumnezeu prin zămislire fără de sămânţă şi odihna Celui Preaînalt în lume prin pântecele Fecioarei ne arată deopotrivă măreţia Lui Dumnezeu dar şi dragostea Lui faţă de zidirea Sa: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16). Ca urmare a minunii preaslăvite a Naşterii Lui Iisus din Fecioara Maria, întreg neamul creştinesc a primit înfierea cea mai presus de lume, creştinii devenind astfel fii ai Lui Dumnezeu după har din dragostea Celui Care S-a deşertat pe Sine Însuşi de slava dumnezeirii, luând chip de rob şi Trup fără de păcat din precuratele sângiuri ale pururea-Fecioarei. În acest fel, Maica Domnului a devenit Altarul Preasfânt al celei dintâi Liturghii Cosmice săvârşite în lume şi pentru lume de către Dumnezeu Însuşi, Fecioara fiind prescura în care Duhul Sfânt a împlinit epicleza iubirii dumnezeieşti, dăruindu-ne (din încuviinţarea voii Ei şi din desăvârşita curăţie a trupului Ei) un Fiu Mântuitor Care să ne răscumpere din moarte şi din păcat: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău !” (Luca 1, 38). Cuvântul Arhanghelului Gavriil – „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1, 35) – reprezintă semnul vădit al minunii necuprinse de minte şi de cuvânt.
La adormirea cu trupul a Maicii Domnului, totul se întâmplă ca în cazul unei adevărate împărătese. Dumnezeu Tatăl, Cel Care a iubit-O şi a ales-O să fie templu al Duhului Sfânt (), a trimis pe Îngerul vestitor să-I adreseze chemarea către locaşurile cele cereşti. Prin Înălţarea cu Trupul la Cer a Fiului Ei, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, şi prin şederea Lui de-a dreapta Tatălui, firea omenească a fost proslăvită la Tronul Sfintei Treimi; astfel, Maica Vieţii şi Maica Luminii Celei pururea-fiitoare, a pregustat veşnicia prin clipeala adormirii preasfântului Ei trup („Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi.” – 1 Corinteni 15, 51-52). Moartea ca adormire a fost o stare unică, proprie Maicii Fiului Lui Dumnezeu doar. Hristos Însuşi a venit cu oştile netrupeştilor Puteri să primească în braţele Sale sufletul Ei cel întru totul sfânt, pentru a O conduce la Tronul Lui Dumnezeu, netezindu-I calea printre cântările de laudă ale îngerilor încă necunoscători ai Celei ce avea să le fie de acum înainte Împărăteasă veşnică. Din braţele Fiului Ei, în Lumina cea pururea-fiitoare a Zilei celei neînserate, Maica Domnului privea cu ochii Ei preablânzi Împărăţia care O primea şi I se închina ca unei Stăpâne. Contemplând în Duh uimiţi frumuseţea acestei privelişti de taină, melozii şi imnografii Sfintei Biserici se întrec pe ei înşişi întocmind cuvinte şi cântări măiastre; şi totuşi- nu vor putea vreodată exprima acestea la înălţimea lor ! Ilie Miniat, Episcopul de Kalavitria, răpit de adâncimea acestei Taine, cântă în versuri pline de har: „Cine este Aceasta-frumoasă ca zorile şi curată ca dimineaţa?… Este Împărăteasa rugăciunii, este Rugăciunea întrupată!”
Prin adormirea Ei cu trupul, Preasfânta Fecioară Maria începe de fapt lucrarea de rugăciune neîncetată şi neadormită, pentru toată lumea, în Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt. Aici, orice Tron I s-ar fi cuvenit pe bună dreptate; totuşi, Fecioara păstrează aceeaşi smerenie de neînchipuit, îngenunchind la Tronul Slavei Sfintei Treimi pentru a mijloci iertarea păcatelor noastre, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire: „căci mult poate rugăciunea Maicii la îmblânzirea Stăpânului !” (Paraclisul Maicii Domnului). „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată.” (Psalmi 44, 11). Adormirea este de fapt deschiderea ochilor lumii în Împărăţia Lui Dumnezeu: „Pre Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre care nu cutează a căuta oştirile îngereşti; dar prin Tine Preacurată S-a arătat oamenilor Cuvântul Întrupat pe Care slăvindu-L cu oştile îngereşti, pe Tine Te fericim !”(Slujba Înmormântării Mirenilor). Într-adevăr, fericirea supremă cu putinţă de atins de către noi oamenii, este vederea Luminii Dumnezeieşti; doar prin aceasta putem simţi şi înţelege cum Fecioara Maria a devenit (prin rugăciune neîncetată, smerenie adâncă şi viaţă neîntinată) vasul ales al Duhului Sfânt în care s-a revărsat preaplinul mirului veşnicei bucurii, Maică a Lui Dumnezeu mai presus de fire şi de cuvânt: „Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu ?” (Luca 1, 43).