Material prezentat de Fundația România Autentic
La Schitul Pahomie totul este dincolo de sfera raţiunii, fiecare trăieşte rugăciunea aşa cum simte, pentru a rămâne într-o permanentă comuniune cu Dumnezeu. Schitul Pahomie este o mănăstire ortodoxă din România situată în comuna Bărbătești, județul Vâlcea.
Aici se termină lumea păcatului, lumea nepăsării, lumea ispitelor şi începe o altfel de lume, o lume a rugăciunii, a ascultării. Liniştea desăvârşită de la schit întăreşte senzaţia că aşa arată veşnicia. Pentru cine caută calea spre mântuire, acest tărâm al tăcerii poate fi darul cel mai de preţ, deoarece desăvârşirea în rugăciune începe prin ascultare şi descifrarea tainicei tăceri. O pace adâncă şi o eliberare de toată grija cea lumească fac loc rugăciunii interioare, scrie lumeacredintei.com.
Cu fiecare treaptă ce urcă spre schitul care ţâşneşte din stâncă simţi că te apropii mai mult de Dumnezeu. Văzută din exterior, bisericuţa pare foarte mică. După ce te închini la iconostas, după ce te încarci cu o stare de bine ce nu poate fi definită în cuvinte, simţi binecuvântarea tuturor sfinţilor, alături de care Cuviosul Pahomie te mângâie cu tainic har, iar bisericuţa aceea mică devine o imensitate de har şi lumină.
Vecernie la lumina lumânărilor
Un călugăr care bate toaca anunţă Vecernia la lumina lumânărilor. Călugării vin unul câte unul, tăcuţi, cu capul în pământ, doar ei şi permanenta lor rugăciune. Slujba este mai presus de orice simfonie, iar Harul Divin şterge toată grija lumească. În pacea aceea adâncă şi muzica îngerească, doar lemnele din sobă se mai aud trosnind. Frumuseţea exterioară care te întâmpină la intrarea în schit este întregită de fascinanta armonie spirituală din căsuţa de sub stâncă a Domnului.
„Viaţa călugărească nu este un algoritm… ”
Despre călugării care au lăsat lumea şi au ales de bunăvoie jugul monastic, părintele Damaschin, stareţul Schitului Pahomie, are o viziune cu totul aparte: „Cel care vine hotărât să rămână nu simte trecerea. Viaţa călugărească nu este un algoritm; a merge înainte nu înseamnă a urma o linie, ci un câmp întreg, Dumnezeu există pretutindeni. Cel mai important lucru pentru cei care vin hotărâţi să rămână la mânăstire este acela de a învăţa tăierea voii, venind dintr-o lume în care normalitatea înseamnă să faci tot ceea ce vrei. Din Pateric aflăm multe exemple concludente, în sensul că, în momentul în care un monah începător făcea o anume greşeală, nimeni nu-i atrăgea atenţia în nici un mod. Orice lucru trebuie făcut pentru că îl simţi, nicidecum pentru că aşa ţi se spune. Când ajung la mănăstire, majoritatea fraţilor se trezesc în faţa unei libertăţi care nu poate fi definită prin ceva anume. Ea este însăşi firea la care noi am renunţat, sau altfel spus renunţarea la voia proprie, care implică tocmai pierderea libertăţii. Dacă, de exemplu, unui om îi explici pedagogic ce înseamnă lepădarea de sine, nu poate concepe cum e posibil ca, tăindu-şi voia, să ajungă liber. El crede că o dată cu tăierea voii se anihilează, şi asta pentru că oamenii se regăsesc prin ceea ce vorbesc, spun şi fac”.
Legătura directă cu Dumnezeu este esenţială
Decorul mirific sporeşte dorinţa de rugăciune în sufletul omului. Rugăciunea nu înseamnă doar să îngenunchezi şi să citeşti mai multe texte biblice. Dumnezeu nu are nevoie nici de textele noastre, nici de metaniile noastre făcute mecanic, ci de inima înlăcrimată, care să devină una cu rugăciunea. Ascultarea şi temeinicia rugăciunii se pot regăsi în viaţa oricui Îl caută cu adevărat pe Dumnezeu. Părintele Damaschin insistă că legătura directă cu Dumnezeu este esenţială: „Omul greşeşte atunci când, la cea mai mică ispită, aleargă la duhovnic. E simplu să laşi tot ce ai pe suflet în seama duhovnicului, dar mult mai înţelept este să-L cauţi pe Domnul în Duh, să-L simţi. Oamenii din ziua de azi pur şi simplu fug de tot ceea ce înseamnă responsabilitate. E mult mai simplu să dai fuga la duhovnic decât să te lupţi cu ispitele şi cu tine însuţi. Până la urmă, ispitele sunt mijloacele cele mai eficiente prin care omul îşi poate descoperi interiorul. Dar cel ce nu va conştientiza că pe această lume este doar el şi Dumnezeu, nu va avea linişte şi va vedea numai în exteriorul lui. Trebuie delimitat eul de sine. Sinele acesta trebuie să-l smereşti şi să-l supui, altfel vei ajunge să mănânci pentru că ţi-e foame, să bei pentru că ţi-e sete, să dormi pentru că ţi-e somn… şi totul se transformă într-un mecanism, ori noi avem nevoie de trăire”.
Olimpia Diaconiuc