Se spune că Sfântul Sisoie cel Mare – și am să vă vorbesc despre el, pentru că este la modă să vorbești despre el, să vorbești despre Sfântul Macarie cel Mare, de Antonie cel Mare, de Pahomie cel Mare, sunt aștrii pustiului nostru monahal, care au strălucit prin lucrarea lor – se ruga la Dumnezeu să îi descopere aceasta: „Doamne de vei căta la fărădelegi cine se va milostivi, căci la Tine este milostivirea.” Pentru că, la câtă nepăsare are omul în el, la câtă cădere în păcat și repetarea păcatului fără nicio urmă de regret, la cât de răi și nemiloși suntem, fără nicio problemă de conștiință, ce se va întâmpla cu neamul acesta?
Un om de ar trăi 7 vieți, și le-ar trăi în desăvârșită pocăință, la ieșirea lui din viață nu poate fi sigur de mântuirea lui. Fiți atenți la subtilitatea ideii! În clipa morții sale este obligat să spună așa: „Doamne, miluiește-mă pe mine păcătosul, pentru că mai am nevoie de câteva clipe să pun început bun de pocăință. Niciodată nu am știut să mă pocăiesc cu adevărat!”
Și am să vă dau o pildă din Pateric cu Avva Pafnutie care, pocăindu-se, a plâns de i-au căzut genele de la ochi! (Ascultați pilda!)
Și oare cât ar trebui să plângem noi pentru răutățile și orgoliile noastre, cu manipulări psihice, manipulări sentimentale, cuvinte. Și toate jocurile acestea ale lumii de astăzi pervertite, stricate. Noi n-ar mai trebui să mai avem ochi deloc, nu gene la ochi, de cursul lacrimilor!
Ce găsim scris în psalmi încât isma XVII, pe care o recomand să o citiți zece ani în fiecare zi, ca să aveți ușoară trecerea prin Vămile Văzduhului, unde scrie așa: „Râuri de lacrimi au vărsat ochii mei, că n-am păzit legea Ta!” Asta să o aveți în minte tot timpul. Este singura prin care îmi dau seama că nu am nevoie de aureolă și de venerare mai presus de normalitate, pentru că n-am reușit, nu râuri, dacă aș aduna cât am plâns vreodată, ar încăpea într-un pahar de 50 de grame, dar până la râuri?!? Vă dați seama cam ce pocăință avem noi de făcut? Vă dați seama cam ce conștiință de sine?!?