Un călugar evlavios, care stătea seara după Slujba de Utrenie și citea psalmi, a găsit, într-o seară, în Psaltire scris: „O mie de ani înaintea ochilor Tăi sunt ca ziua de ieri, care a trecut şi ca straja nopţii.”(P.s 89:4) Și s-a întrebat în sinea lui: „Ce-o fi asta? Cum cântărește Dumnezeu anii ăștia?” Și aude glasul îngerului păzitor care îi șoptește: „Stai acolo liniștit și roagă-te, căci Dumnezeu o să îți dea semn să vezi ce înseamnă!”
Într-una din seri, fiind senin, starețul a spus să se lase geamul deschis și ușa deschisă, pentru că era în pustiul Palestinei, în zonele astea calde, și să mai intre din răcoarea nopții. Un fel de vultur frumos, cu niște pene strălucitoare, se așază pe o strană și începe o cântare așa de frumoasă încât călugărul își zice: „Asta nu este din lumea asta, nu am văzut o pasăre așa de frumoasă.” Dar s-a gândit așa: „Măcar s-o prind să o vadă și starețul meu!” Și când a dat să pună mâna pe pasăre, pasărea a luat-o ușor spre ușă, s-a făcut că șchioapătă, el s-a dat după ea, a ieșit ușor din biserică; ăsta era și scopul păsării care-l ademenea; pasărea s-a dus în fața bisericii pe un tăpșan, el s-a dus spre tăpșan și acolo era un copăcel suficient de înalt, un chiparos, pasărea a zburat în vârful lui și a început să cânte atât de frumos, încât călugărul nu și-a mai dat seama unde este.
A stat, a stat, a stat și când a ridicat ochii la cer a văzut că luna s-a ridicat și aproape e dimineață. „Mă duc să îmi iau fesul din biserică și să încui biserica”. Cand s-a ridicat de acolo, s-a trezit în plină stradă, nu mai era în mănăstire. Și-a făcut semnul Sfintei Cruci, să nu fie vreo nălucire de la diavol, și a ajuns în final lângă mănăstirea lui. Era altfel, nu mai semăna cu modul în care o știa, s-a dus la poartă și a bătut. Și l-a întrebat paznicul:
– Tu cine ești?
– Sunt paraclisierul de aici, din mănăstire!
– Dar nu te cunosc, nu a ieșit nimeni de aici! Aici e pază, nu intră și iese ce vrea!
– Duceți-mă la starețul mănăstirii!
Văzându-l că este inofensiv, îl duce la stareț. Starețul mănăstirii era un om cu o oarecare viață aleasă și, după ce l-a văzut și l-a ascultat, a trimis pe secretar să aduca registrele vechi din cancelarie la sinodicon. Și a căutat starețul în registre și nu l-a găsit, a cerut altele și mai vechi, apoi altele și mai vechi, până la primul registru pe care îl păstrau ei la muzeu. Și întreabă starețul:
– Cine era bucătar atunci?
– Siluan!
– Cine era econom?
– Hariton!
– Cine era cântăreț?
– Pahomie!
– Cine era eclesiarh?
– Ioanichie!
– Așa, și tu care ești?
– Păi, eu sunt paraclisierul!
Frate, tu ai fost răpit la Dumnezeu! Ori te-a trimis Dumnezeu pe pământ ca mărturie că există Înviere! Tu ai trăit cu 370 de ani în urmă, uite aici registrul cu obștea voastră. Călugărul s-a speriat, iar când a dat de o oglindă în sinodicon și-a văzut chipul îmbătrânit, cu părul și barba albă, și-a dat seama că este vorba de o minune dumnezeiască! Și a spus:
– Părinte, dă-mi repede Sfintele Taine să mă duc înapoi la starețul meu, pentru că am plecat fără blagoslovenie! Și când l-a împărtășit la biserică, a rămas la ușa altarului o grămăjoară de oseminte.
Asta înseamnă rugăciunea din uimire! Spune Sfântul Isaac Sirul că o are unul din generație, sau din neam în neam, sau unul din cei ce se silesc!