Un bărbat tânăr se căsătorește cu o fată tânără și cuminte și, pentru că nu aveau nimic, au plecat amândoi de la lingură și cuțit (așa cum se spune la țară) fără casă, fără masă, s-au aciuat și ei într-un fund de grădină la părinții lor, unde li s-a spus:
– Aveți o mie de metri, faceți-vă o căsuță, descurcați-vă, noi n-avem nici pentru noi, darămite să vă dăm vouă!
Așa cum este și corect ca atunci când doi se căsătoresc să știe ce înseamnă munca și agoniseala, să nu risipească munca altora!
Cum sunt oamenii tineri și neastâmpărați, dornici de iubire, bineînțeles că primul lucru care a apărut au fost copiii. Și ce poți să faci într-o familie în care apar 5 sau 6 copii decât să muncești din greu și să-i crești, să-i educi și să-i formezi. Încă de tânăr, tatăl acestor copii și-a agonisit vreo doi metri de lemn de stejar și a făcut un lădoi imens, i-a pus niște balamale uriașe din fier forjat (fiindcă era potcovar, lucra cu fierul), a pus niște zăvoare mari și lacăt greu cât toate zilele, și-a cumpărat o blană de oaie mare, imensă, a pus-o pe acel lădoi și, în fiecare seară, se culca acolo, iar cheia o purta la gât.
Până și nevasta, supusă și cuminte îl mai întreba..
– Măi, dar ce ai pus în lădoiul ăla de i-ai trântit lacăt de două kilograme?
– Toată averea copiilor noștri, moștenită de la părinții mei am încuiat-o aici, să nu se risipească!
– Dar hai să o folosim acum, când nu avem!
– Nu, nu, trebuie să muncim că vin vremuri și mai grele!
Și azi așa, mâine așa, copiii au crescut și cum sunt copiii, au zis:
– Tată, dar ce-i în lada aia?
– Ei, tăticule, aici este averea voastră, când o să fiți oameni mari, să nu fiți necăjiți și amărâți cum am fost eu! Dar vă spun din start care este condiția pentru care vreau să dobândiți această avere: cine va fi cel mai gospodar dintre voi, cel mai serios, cel mai educat, muncitor și nu mă va face de râs în sat, aceluia îi las cheia de la ladă! Și, între băieți, a început o mică concurență!
ASCULTAȚI SĂ AFLAȚI CE ERA ÎN LADĂ?
Moștenitorii! Nici nu te-ai răcit bine în sicriu și îți apar rudele de gradul 2 și 3 și care vor în speță să primească ceva de la ruda lor pe care o plâng cu lacrimi mari și grele.
Auzind că s-a sfârșit, îi întreabă:
– Dar nu știați că este bolnavă?
– Dar nu am vrut să deranjăm niciodată, n-am vrut să creăm probleme, acum am venit la înmormântare, pentru că am auzit că a murit!