Spațiul public este inundat în acest început de an de mesaje ale instituțiilor de stat referitoare la angajamentul României de a aloca resurse bugetare echivalente cu 2% din PIB către sectorul de apărare. Cu toate ocaziile, în toate formele și cu toate tonalitățile, reprezentanții Administrației Prezidențiale, Guvernului, Parlamentului, CSAT, MAE sau MApN reiau această promisiune.
Contextul imediat încurajează această logică a discursului: Donald Trump și-a început mandatul de președinte al SUA, după ce a avertizat că nu va tolera actualul mod de finanțare a apărării colective în NATO, iar amenințările de tip hibrid dinspre Federația Rusă au crescut în intensitate în grad de sofisticare. Pe un plan mai general, această temă are relevanță pentru opinia publică din mai multe perspective, valabile și în anii anteriori: obligația de a păstra deficitul bugetar sub 3% din PIB, conform Tratatelor UE; constrângerile bugetare aplicate Educației, Culturii sau Sănătății; posibilitatea unei relansări a industriei autohtone de armament.
Un element nou care a apărut în dezbaterea publică este detalierea contribuției serviciilor secrete la segmentul de analiză al NATO, în discursul lui Eduard Hellvig, directorul SRI, care a urmat audierilor în Comisia de specialitate a Parlamentului. Hellvig încerca să explice opiniei publice necesitatea creșterii bugetului anual al instituției, pe fondul amplificării amenințărilor și suprasolicitării Serviciului. „SRI, împreună cu celelalte instituții de intelligence din România – SIE și Direcția de Informații Militare, este al doilea contributor pe segmentul de analiză la NATO, după Statele Unite. Este un efort pe care îl facem zi de zi astfel încât decidenții NATO să ia deciziile în cunoștință de cauză și de cunoștință strategică ale statului român”, a spus Hellvig.
Aceste detalii devin foarte relevante în contextul competiției pentru resurse bugetare și al modului în care sunt făcute aceste calcule la sediul NATO și în alte state membre.
Ghidurile interne ale NATO impun ca statele Alianței să cheltuiască anual cel puțin 2% din PIB pentru cheltuieli de apărare (defence spending), iar cel puțin 20% din sumele cheltuite ar trebui să meargă spre echipamente mari, inclusiv cercetare și dezvoltare.
NATO definește ”cheltuieli de apărare” ca fiind plățile făcute de un guvern național pentru a satisface nevoile forțelor sale armate sau ale aliaților.
”O componentă majoră a cheltuilelilor de apărare o reprezintă sumele pentru Forțele Armate, care apar în bugetul Ministerului Apărării. Forțele Armate includ forțele terestre, maritime și aeriene, dar și forțe întrunite, precum Administrare și Comandă, Operațiuni Speciale, Servicii Medicale, Logistică etc., finanțate prin bugetul Ministerului Apărării. Acestea ar mai putea include doar acele capacități ale altor forțe, precum Ministerul de Interne, trupe de grăniceri, forțe de poliție națională, de vamă, jandarmi, carabinieri, pază de coastă etc., care sunt antrenate pentru tactici militare, sunt echipate ca forțe militare, pot opera sub autoritate militară directă în operațiuni la distanță și pot, în mod realist, să fie transferați în afara teritoriului național, în ajutorul unei forțe militare. Cheltuielile de la capitolul Alte Forțe, deși finanțate prin bugetele altor ministere ar trebui să fie de asemenea incluse în categoria cheltuieli de apărare. (…) Cheltuielile pentru operațiuni de menținere a păcii și umanitare (care pot fi suportate de alte ministere decât cel al Apărării), distrugerea de arme, echipamente și muniții și costurile asociate cu inspecția și controlul activității de distrugere sunt inscluse în cheltuieli de apărare.(…) Cheltuielile pentru componenta militară a activităților mixte civil-militare sunt incluse, dar doar atunci când această componentă militară poate fi justificată în mod specific sau estimată”, se arată în ghidurile NATO.
Pornind de la aceste premise, este clar că România a alocat mai mulți bani pentru cheltuieli de apărare în ultimii ani, în comparație cu percepția publică sau cu percepția unor politicieni din alte state NATO.
SRI nu a dorit să comenteze despre consecințele sau intențiile colaterale ale declarațiilor directorului Hellvig.
La nivel de analiză, se pot deschide câteva perspective:
1. Statul român încearcă să se protejeze față de criticile dinspre Washington cu privire la alocările insuficiente din partea statelor europene și la posibilitatea unei slăbiri a angajamentului SUA pentru NATO. Este posibil să se fi decis în CSAT ca România să se poziționeze la masa Alianței cu un mesaj coerent, prin care să arate că are o contribuție mai mare la apărarea comună decât pare prin citirea rapidă a unui capitol bugetar.
2. Instituțiile din domeniul securității naționale pregătesc terenul pentru o competiție pentru resurse și încearcă să se poziționeze cât mai bine. Dacă Guvernul va pune la dispoziție anual o anvelopă bugetară de 2,1% (de exemplu) pentru cheltuieli de apărare, va rămâne ca MApN, SRI, SIE, MAI să se certe pentru o felie cât mai mare, evident respectând condițiile ghidului NATO. În această ipoteză, toate celelalte instituții au interesul să sublinieze propria contribuție la apărarea țării și, în special, la NATO. Astfel, serviciile de informații se referă la propriile capacități de culegere și analiză relevante pentru NATO sau la contribuția la cyber-defence, inclusiv pe direcția asistenței către Ucraina. De asemenea, Ministerul de Interne ar putea atrage atenția asupra propriilor capacități care corespund ghidului NATO.
În logica actuală a discursului public, MApN este cel mai câștigat. Într-un răspuns pentru Sursa Zilei, MApN arată: ”Având în vedere faptul că decizia la nivel naţional este menţinerea pentru următorii 10 ani, în perioada 2017-2027 a unui nivel de finanţare a Armatei de cel puţin 2% din PIB, poziţia Ministerului Apărării Naţionale va fi în consecinţă, iar dovadă în acest sens este bugetul ministerului, stabilit pentru acest an în conformitate cu Programul de guvernare 2017-2020”.
MApN se referă exclusiv la ”finanțarea Armatei”, pe baza ”Acordului politic naţional privind creşterea finanţării pentru Apărare”, semnat în 2015, valabil pentru zece ani, dar nerespectat până în acest an.
3. A treia variantă este ca nimeni din CSAT să nu fi luat în calcul varianta unei strategii coerente de finanțare și de comunicare în exterior a acestei strategii. Dacă în condițiile bugetare de anul acesta, s-ar aduna bugetele și capitolele bugetare relevante ale tuturor instituțiilor, alocarea pentru ”cheltuieli de apărare” s-ar duce mult peste pragul de 2%.
Marea Britanie a folosit această modalitate de calcul pentru prima dată în 2015 și chiar a dus-o la extrem. În 2015, guvernul conservator al lui David Cameron a decis să înglobeze bugetul total al serviciilor secrete în cheltuielile de apărare, pentru a atinge ținta de 2%. Surse din guvernul de la Londra, citate de Financial Times, au afirmat că una din rațiuni este practica din SUA, care înglobează întregul buget al NSA – National Security Agency. Britanicii au recurs la această metodă exact pentru a evita criticile SUA, într-un moment în care nu puteau aloca bani mai mulți pentru apărare, iar ghidurile NATO, recent modificate, le permiteau să facă astfel de permutări.
Deși aceste calcule sunt conforme cu ghidurile NATO, criticii le-au numit, cu o doză de ironie, ”contabilitate creativă”. Cele trei agenții de informații ale Marii Britanii – GCHQ, MI5 și MI6 – sunt finanțate dintr-un buget comun aprobat anual, alocările separate fiind secret de stat. Deci nu se cunoaște care este proporția activității cu relevanță pentru NATO, astfel încât se acceptă un procent de 100%. Până în 2009, Franța a calculat bugetul Jandarmeriei la cheltuieli de apărare.
Dacă nimeni nu a luat în calcul o astfel de strategie, poate ar fi timpul ca CSAT să copieze modelul Londrei. Într-o logică neconcurențială, cu păstrarea alocărilor pentru toate instituțiile de securitate, România s-ar putea așeza la masa Alianței cu un calcul la al cărui total să apară 2,5% din PIB. Fapt care ar duce la creșterea profilului de politică externă al României.
Vlad Bârleanu