Clădirile vechi ale Bucureștiului ascund încă multe povești neștiute. Lucian Baraitaru, un artist fotograf entuziast, derulează un proiect inedit numit „Dincolo de fațade” menit să scoată la lumină astfel de istorii.
Case care vorbesc…
Chiar dacă oamenii străzii și țiganii au distrus tot ce mai era de distrus din clădirile vechi ale urbei, unele monumente istorice și-au păstrat farmecul. Parfumul epocilor trecute, amestecate cu mirosuri pestilențiale, te întâmpină, gonindu-te departe. Lucian încearcă să oprească timpul pentru o secundă. El vrea să imortalizeze o fărâmă dintr-un trecut care se ține cu ghearele de prezent, până când buldozerele și noile planuri ale orașului îl vor face una cu pământul…Vrea să afle ce e dincolo de zidurile mâncate de vreme, dincolo de ferestre, dincolo de fațade. Și toate astea ni le oferă nouă, prin proiectul cu același nume: Dincolo de fațade. Lucian a făcut fotografii la Moara lui Assan, la tipografia Luceafărul și prin casele bătrâne și părăsite din centrul Bucureștiului, care acum au fost dărâmate. De multe ori, acestea au rămas singurele mărturii despre istoria recentă a Capitalei noastre. Într-o zi, Lucian a găsit poze vechi, aruncate, altădată scrisorile de amor ale nu știu cui, bilete de voie, un pantof cu toc, la modă în anii 70… Ce e dincolo de fațade? Poate sufletul casei, inima ei care încă bate, o poveste. „Cu 2 luni în urmă, când vizitam un imobil din Calea Griviței 49, am găsit o peliculă foto, în toată mizeria lăsată de cei care au locuit acolo. Era destul de deteriorată, dar după o spălare și o mică recondiționare, am reușit să o salvez. Sunt pozele unor oameni necunoscuți, care au locuit acolo și care (în anii 60, probabil n.r.) au fost în concediu la mare, mai exact la Eforie Sud. Pasiunea pentru casele vechi a venit odată cu mania asta, dacă o pot numi așa, înclinația către tot ce este vechi, cu miros puternic de trecut. Tata obișnuia să mă plimbe, cât am fost mic, pe străduțele cu case vechi, să îmi arate pe unde a copilărit, și ce case se făceau în vremurile Micului Paris. Chiar dacă mă fascinau din copilărie, am început să fotografiez clădirile vechi anul ăsta, imediat după ce l-am pierdut pe tata… Proiectul s-a născut în locul unde a lucrat el o viață întreagă: tipografia Luceafărul (Adevarul, pe timpul monarhiei).”, mi-a explicat Lucian.
De pe un acoperiș pe altul
Dar ideea de a ajunge pe acoperișuri se legă de curiozitatea lui Lucian și a prietenilor care îl însoțesc adesea. Vor să cunoască, să cerceteze, să sară peste garduri, peste ziduri și bariere de tot felul. Uneori, surprinși de vecini sau locatari, ei spun că sunt studenți la arhitectură și că vor să vadă și să învețe cum sunt realizate anumite construcții interbelice. Când au o ușă zăvorâtă în față sau paznici cu exces de zel, care nu înțeleg ce vor ei să facă, tinerii găsesc întotdeauna o altă portiță pe care intră. „Se întâmplă să nu fim lăsați să facem fotografii. Atunci urcăm pe o altă clădire și așa, de pe un acoperiș pe altul, ajungem unde vrem, în locul care prezintă interes pentru fotografie, evident! Nu de alta, dar să nu se creeze confuzii, vis-a-vis de obiectul nostru de activitate. De obicei nu ajung în locuri sau blocuri locuite. Vizez mai mult casele abandonate.”
Vocea din pământ
Lucian Baraitaru iubește tot ceea ce face și asta se vede din imaginile, aproape ireale pe care le scoate. Din ele nu lispesc personajele, care par din altă lume, paralelă cu a noastră. Tânărul a trăit momente unice, în timp ce se plimba prin poduri părăsite. „O întâmplare stranie m-a făcut să îmi tremure picioarele. A fost undeva în București. Eram cu 2 prieteni, făceam foto și voiam să găsim un loc perfect pentru activitățile noastre. Am descoperit, la un moment dat, o gaură într-un perete, astupată de un carton care nu ne permitea să facem legătura între casă și o altă curte. Totul părea părăsit. Era o liniște ciudat de anormală. Mi se făcea și frig…Ceva m-a făcut să mă strecor în acea casa, care era abandonată, așa cum bănuiam. Am făcut o mică trecere în revistă. Nici urmă de om, care să fi respirat recent în zonă. Pustiu! Dar parcă liniștea aia nu era la locul ei… Curiozitatea ne-a împins spre un beci. N-avea scară. Am sărit în el, însoțit de unul dintre prietenii mei. Ce era acolo? Altă dimensiune, așa mi s-a părut. Calendare din anii 80 pe pereți, obiecte acoperite de pânze de păianjeni, miros puternic de mucegai și o umezeală de simțeai că te pătrunde în inimă! Liniștea a fost înlocuită brusc de un lătrat isteric de câine. Nu știam de unde se aude, dacă e în beci, dacă noi prin beciul acela am ajuns în alta casă? Eram dezorientați total. Câinele lătra și, peste asta, am auzit o voce ciudată, răgușită, de femeie. Zici că venea din pământ, dintr-un mormânt…Repet, noi auzeam, dar nu vedeam nimic! La un moment dat, glasul acela a încercat să calmeze câinele, dar după câteva secunde zice: Aaaaa, ai simțit că au intrat aștia în casă! În secunda 2 am zburat prin beciul ăla, am reușit să ieșim la lumină. Sus, am încercat să vedem pe la geamuri de unde venea vocea. Ciudat. Nu zăream absolut nimic. Era gol beciul. Însă glasul ăla de femeie intrată în criză, țipa și amenința. Eram speriați și nu știam cum să mai ieșim din casa cu pricina, părea totul un labirint. Într-un final, am găsit gaura din zid, pe unde intraserăm la început și am zbughit-o în cutre. Am dat peste niște locatari ilegali. Trăiau acolo. Ne era teamă să ieșim în stradă, dacă ere vreo mașină de Poliție? Dar homleșii erau de treabă, ne-au arătat cum să ajungem, prin spate. Eram cu toții panicați, dar salvați. Acum râd, firește, dar nu știu ce s-a întâmplat atunci. Ce a fost? Totuși, aș mai face o chestie similară. Pompează adrenalina și te pune la încercare, în condiții de forță majoră.”
„Acel loc, între cer și pământ, care azi nu mai este, rămâne o nostalgie.”
Unde îi place artistului Lucian Baraitaru să cerceteze și să-și plimbe obiectivul camerei? În Centrul vechi, firește! „Vorbim despre energie, despre energii, despre ce și cum am simțit, aflându-mă în inima Bucureștiului, nu? Un ansamblu de clădiri, cu multe intrări, cu etaje…Intru prin mizerie, fac slalom printre seringi folosite și mirosuri de te sufocă. E nevoie de o mască de gaze. Când, în final, ajung undeva pe acoperiș, îmi clătesc ochii, văd Palatul de Justiție și Dâmbovița. Mă liniștesc, uit. Privesc de sus lumea care iese și intră în centrul vechi. Merg, adesea, seara și fac fotografii. Din păcate, acele acoperișuri, pe care mă plimbam eu și făceam poze, nu mai sunt acum. Au picat. Vor fi înlocuite de un hotel. Am văzut lucruri impresionante în viața mea, dar acel loc, între cer și pământ, care azi nu mai este, rămâne o nostalgie.” O ușă din lemn masiv, sculptată cu migală și har, dispare mistuită de flăcările unui foc al nepăsării și al foamei. Umor amărâți le e frig și vor să se încălzească. Aprind o balustradă brâncovenească din stejar masiv. Nu știe nimeni. Orașul geme tăcut, din zidurile lui, iar Lucian Baraitaru apasă pe un buton și reține imaginea.
„Sunt doar curios”
„Podurile pe care le-am vizitat mi s-au părut foarte nesigure, e șubred totul, și nimic care să amintească de vechiturile puse la păstrare. Toate sunt goale, putrezite, aerul închis și multă mizerie. Înaintea mea, sigur a trecut un om al străzii și a luat ce mai era de găsit, de dat foc, de distrus. Tot ce fac eu legat de casele abandonate și fotografii, e din pasiune, plus curiozitatea pentru trecut. Nu am concurat undeva și nu o voi face. Nu sunt un explorator urban și nu m-aș încadra în tiparul ăsta. Sunt doar curios și marchez momentul pe un clișeu de film. Atât. De aici am pornit proiectul meu, Dincolo de fațade. E pasiune și atât”.