Deși pornesc în luptă fără aparate de partid și fără sprijinul – mai ales financiar – al grupărilor politice, independenții au un mare avantaj: sunt singurii care pot candida din opoziție, cu promisiunea de a aduce o schimbare reală.
Indiferent de țara despre care vorbim, puterea unui partid a fost doar rareori învinsă de carisma unui independent. Candidații ale căror nume nu stau lângă sigla unui partid trebuie să se lupte cu promovarea stradală, cu publicitatea electorală în media și cu strategiile de campanie puse în aplicare de zeci de mii de membri de partid – servicii scumpe, greu de finanțat fără subvenția primită de partid de la stat și fără canalele tradiționale de finanțare pe care se bazează partidele politice.
Comparativ, o candidatură independentă va avea mereu resurse financiare și logistice limitate. Chiar și atunci când candidatul reușește să-și asigure donații substanțiale de la miliardari sau companii, lipsa unei infrastructuri bine pusă la punct, așa cum au partidele, se va reflecta în rezultatele campaniei sale.
Context: de ce sunt independenții tot mai atrăgători pentru electorat
Însă alura unui independent este, categoric, irezistibilă pentru pături tot mai extinse de electorat. Cu atât mai mult în ultimii ani, când nemulțumirea populară nu s-a mai îndreptat către un politician sau un partid, ci către întreaga clasă politică și mai ales împotriva „establishment-ului”. În Uniunea Europeană, acest lucru s-a văzut limpede la alegerile europarlamentare din primăvară: independenții au obținut mai multe mandate ca oricând. În Statele Unite ale Americii, lupta cu „mlaștina” de la Washington și „deep state” a fost pusă pe agenda americanului de rând de cel puțin un deceniu, iar Donald Trump a urcat acest discurs la rang de platformă câștigătoare.
În România, cu patru runde de alegeri în 2024, independenții sunt, fără îndoială, mai vizibili ca oricând. Cu atât mai mult cu cât, pentru prima dată, un politician proeminent a decis să „atace” funcția cea mai înaltă din stat din postura de independent. Mircea Geoană, fost președinte al PSD și candidat intrat în turul al doilea pentru prezidențiale în 2009, și-a anunțat oficial candidatura pe 10 septembrie, în aceeași zi în care i-a intrat în vigoare demisia din funcția de secretar-general adjunct al NATO. „Este anul independenților”, a spus în repetate rânduri Geoană.
Așadar, pentru prima dată, la alegerile pentru președinția României candidează un independent cu șanse reale de a intra în turul II. De acolo, calculele se ramifică în primul rând în funcție de contracandidat și de prezența la vot.
În 2009, înfrângerea lui Geoană a fost notorie. Rezultatul extrem de strâns a fost schimbat la propriu peste noapte, pe măsură ce au fost numărate voturile din Diaspora, care au fost în proporție majoritară pentru Traian Băsescu.
În 2024, prezența la vot în Diaspora a fost însă la un nivel extrem de scăzut față de alți ani. La europarlamentare din iunie 2024 au votat mai puțini români stabiliți în străinătate decât la alegerile din 2019 și 2015. Cu toate acestea, alegerile prezidențiale au, în România, cel mai ridicat grad de prezență dintre toate scrutinele.
Totodată, profilul de politician al lui Mircea Geoană s-a schimbat substanțial: nu mai candidează din postura de președinte al PSD și vine după cinci ani în care a fost numărul doi în Organizația Tratatul Atlanticului de Nord, cea mai puternică alianță militară din lume.
Totodată, cu o platformă apropiată încearcă să „atace” președinția și Elena Lasconi. Deși USR este deja partid parlamentar și cu experiență la guvernare, campania lui Lasconi atinge aceleași note anti-elite politice și împotriva establishement-ului – adică exact pilonii pe care Nicușor Dan a înființat partidul, în 2016.
Poate câștiga un independent în România?
Șansele independenților cresc, mai ales, pe fondul crizelor economice și sociale. Iar ultimii patru ani, au adus, la nivel mondial, o tripletă nemaîntâlnită de crize – mai intâi pandemia, apoi o serie de șocuri pe piața energetică, urmate firesc de o inflație galopantă. În paralel, două războaie – cel din Ucraina și cel din Gaza – alimentează provocările economice.
În România, toate acestea s-au resimțit altfel decât în restul lumii. Pandemia a avut efecte prelungite din două motive: companiile se confruntau dinainte cu probleme de cash flow, iar lipsurile notorii din sistemul sanitar au însemnat o mobilizare haotică și scumpă a autorităților, finanțată din împrumuturi guvernamentale cu dobânzi tot mai ridicate.
Din punct de vedere energetic, anul 2020 a fost unul fără precedent la nivel mondial – pe fondul lockdown-ului, lumea a înregistrat cea mai abruptă scădere a consumului global de energie din istorie. Marii producătorii au avut luni întregi în care au vândut în pierdere. Au încercat să inverseze tendința prin scăderea cantităților de petrol și gaze extrase, ceea ce a dus la o scumpire exagerată. Acesta a fost contextul în care România a petrecut primul său an pe o piață complet liberalizată, fără ca statul să intervină în prețul metrului cub de gaze.
Apoi, inflația. La aproape patru ani de când marile bănci centrale au început să ia măsuri pentru a ține în frâu scumpirile, România a rămas cu o rată a inflației mai ridicată decât în restul Uniunii Europene, unde s-a stabilizat mult mai rapid. Motivul este simplu: românii se bazează mult mai mult pe cash, iar masa monetară a României este compusă într-o proporție mult mai însemnată din bani lichizi sau carduri de debit (care în scriptele bancare sunt la fel ca fondurile cash – nu produc dobânzi, iar banca nu se poate folosi de ei pentru alte operațiuni întrucât trebuie să asigure accesul deținătorilor la acei bani în orice moment).
Aceste fonduri sunt întotdeauna cele din care inflația „mușcă” cel mai puternic. În plus, pe fondul problemelor de cash flow, companiile au reacționat puternic la inflație și s-a produs un fenomen numit, în manuale, „expectații inflaționiste” – atunci când un furnizor de bunuri și servicii crește anticipat prețul, așteptându-se ca prețurile materiilor prime pe care le folosește să crească (dar înainte ca această scumpire să se producă efectiv).
Așadar, campania pentru Palatul Cotroceni vine după o succesiune de crize cu care România nu s-a mai confruntat, care au avut potențialul de a „rade” o bună parte din prosperitatea observată la nivel național în ultimele două decenii. Sunt primele alegeri prezidențiale la care votează români care nu doar că nu au prins comunismul, dar nu au trăit nici anii tranziției sălbatice din perioada 1990-2000. Diaspora este mai numeroasă ca oricând, pentru că exodul românilor s-a reluat în ultimii cinci ani, iar datele statistice arată că suntem la 1-2 ani distanță de momentul în care mai mulți copii români se vor naște în străinătate decât între granițele României.
În ce colțuri de lume au succes independenții
În SUA, sistemul electoral este atât de complex și restrictiv încât este imposibil ca un independent să poată accede vreodată la Biroul Oval. Singurul independent care a câștigat vreodată președinția „lumii libere” a fost George Washington, primul președinte american, pentru că în acea perioadă Partidul Republican și cel Democrat încă se aflau în procesul de formare.
De altfel, în ultimul său discurs în calitate de președinte, Washington a avertizat cu privire la pericolele aduse de înființarea partidelor și rolul pe care acestea îl vor avea în politică. Primul președinte american recunoștea meritele partidelor în monarhii, pentru promovarea democrației și libertăților individului, însă avertiza că, în statele unde există guverne și lideri aleși democratic, partidele vor „slăbi guvernarea” și vor avea „tendințe despotice”.
În Europa, cel mai proeminent independent de succes este Emanuel Macron, care a câștigat președinția Franței. În timpul acesteia, însă, și-a coalizat o mișcare politică care l-a sprijinit și care ulterior a devenit partid parlamentar.
Același fenomen se poate observa și la candidatura lui Mircea Geoană, care are deja sprijinul a două grupări. Prima a fost organizația non-guvernamentală România Renaște. Partidul lui Macron se numește Renaissance (Renașterea). Ulterior, un partid nou-înființat, DREPT (Dreptate și Respect în Europa pentru Toți) a anunțat că-l sprijină pe fostul secretar-general al NATO. La fel ca Renaissance al lui Macron, și DREPT recrutează politicieni din toate partidele, fără vreun filtru ideologic, propunând astfel o soluție nouă, născută din nemulțumirea față de partidele tradiționale.
Majoritatea sistemelor electorale din lume, precum și legile care reglementează procesul electoral, sunt concepute și controlate de partide, prin membrii lor aflați deja în parlament, precum și în funcții de conducere la instituțiile care asigură bunul mers al scrutinelor – de la autorități electorale la ministerele afacerilor interne și serviciile de telecomunicații speciale. Așadar, accesul unui independent în cursă este îngreunat de o serie de provocări care, pentru politicieni afiliați unui partid, nu există.
Spre exemplu, una dintre primele bariere cu care se confruntă independenții care vor să se înscrie în cursa pentru președinția României este strângerea semnăturilor pentru candidatură. Legea electorală obligă orice candidat să depună liste pe care să apară cel puțin 200.000 de semnături ale cetățenilor români.
Nu doar strângerea propriu-zisă a semnăturilor este problematică pentru un independent. Pentru a se asigura că nu există niciun viciu care să pună în pericol candidatura, partidele obișnuiesc să verifice, cu ajutorul unor coordonatori, felul în care au fost strânse semnăturile și acuratețea cu care au fost completate listele – nume și CNP lizibile, semnătură clară. Cei care verifică listele sunt, de regulă, lideri ai filialelor locale și de tineret ale partidului, implicați direct în strângerea de semnături. În cazul independenților, adunarea semnăturilor se realizează cel mai des cu ajutorul voluntarilor, mulți dintre ei fără experiență în astfel de campanii.
Astfel de reguli există peste tot, însă unii independenți nu se împiedică de ele. Spre exemplu, cei mai cunoscuți „independenți” care au câștigat alegeri prezidențiale în Europa sunt Vladimir Putin și Aleksander Lukașenko. Ambii sunt, bineînțeles, veterani în politică. Au fost membrii de partid până când au constat că sunt suficient de puternici pentru a-și asigura victoria fără a mai fi nevoiți să „deconteze” ulterior sprijinul acordat de partid și alți politicieni.
De aceea, așa cum reiese și din acest articol, majoritatea covârșitoare a independenților care au obținut cea mai înaltă funcție dintr-un stat sunt politicieni acuzați de totalitarism și sunt predominant din țări sud-americane, asiatice, africane și din Orientul Mijlociu.
Chiar dacă nu câștigă, independenții schimbă scena politică și agenda publică
În ciuda provocărilor, candidații independenți au tot mai multă rezonanță în rândul alegătorilor care doresc o schimbare față de elitele politice tradiționale, în special în perioadele de criză politică sau economică. Cei care au câștigat, precum Macron, Rodrigo Duterte (președintele din Filipine) și Alberto Fujimori (fost președinte din Peru) au redefinit categoric peisajele politice ale națiunilor lor, în bine sau în rău. Alți independenți care nu au câștigat, precum Ross Perot (SUA), au avut un impact de durată – de asemenea, pozitiv sau negativ – în ciuda înfrângerii lor.
Continuăm analiza cu listă a celor mai cunoscuți politicieni independenți din Europa, SUA, America de Sud, Africa, Asia și Orientul Mijlociu, ale căror candidaturi independente, de succes sau nu, au avut un impact asupra peisajelor politice interne din respectivele țări.
Europa
Țările europene cu sisteme prezidențiale variază în ceea ce privește modul în care sunt structurate alegerile, iar influența candidaților independenți poate fi semnificativă sau minimă, în funcție de peisajul politic.
Candidații independenți din Europa atrag adesea alegători care sunt nemulțumiți de partidele politice consacrate și de sistemul politic tradițional. Aceștia au o varietate de ideologii – de la reformatori centriști la contestatari populiști.
Deși este rar ca independenții să câștige în țări cu sisteme de partide puternice, în cazurile în care instabilitatea politică sau nemulțumirea față de partidele tradiționale este ridicată, candidații independenți au reușit să aibă succes. Cele mai bune exemple în acest sens sunt Emmanuel Macron în Franța și Van der Bellen în Austria.
Emmanuel Macron (Franța)
– Anul alegerilor: 2017
– Rezultat: Câștigator
Deși Emmanuel Macron a format în cele din urmă partidul centrist „La République En Marche” (ulterior Renaissance) înainte de alegerile prezidențiale franceze din 2017, el a fost văzut ca un outsider al structurilor politice tradiționale la acea vreme. Candidatura sa a atras o atenție deosebită pentru că a mobilizat electoratul reformator și a centrist, diferențiindu-se de partidele tradiționale din Franța (socialiștii și republicanii). Campania lui Macron a fost înrădăcinată în politici economice proeuropene și liberale și a reușit să o învingă pe candidata de extremă dreaptă Marine Le Pen în turul al doilea.
Vladimir Putin (Rusia)
– Anii alegerilor: 2000, 2004, 2012, 2018
– Rezultate: A câștigat de fiecare dată când a candidat
Deși Rusia este adesea privită ca un regim autoritar, Vladimir Putin a candidat tehnic ca independent în mai multe alegeri prezidențiale. Deși partidul său, *Rusia Unită*, l-a sprijinit, el s-a distanțat de acesta, candidând ca independent pentru a cultiva un bazin mai larg în rândul diferitelor facțiuni ale societății ruse. Președinția lui Putin se caracterizează printr-o centralizare a puterii și o diminuare constantă a opoziției politice.
Alexander Lukașenko (Belarus)
– Anul alegerilor: 1994 (a candidat ca independent)
– Rezultate: A câștigat
Alexander Lukașenko a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din Belarus din 1994, făcând campanie pe o platformă anticorupție și promițând să restabilească stabilitatea economică în republica post-sovietică. El a câștigat alegerile și a rămas la putere de atunci, adesea prin alegeri controversate, marcate de acuzații de fraudare a voturilor și autoritarism. Lukașenko a fost supranumit „ultimul dictator al Europei” din cauza regimului său tot mai autocratic, care suprimă opoziția și presa independentă.
Alexander Van der Bellen (Austria)
– Anul alegerilor: 2016
– Rezultat: Câștigător
Alexander Van der Bellen, fost lider al Partidului Verde, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din 2016 din Austria. Platforma sa era axată pe probleme de mediu, integrare pro-europeană și drepturile omului. În ciuda asocierii sale cu Verzii, el a candidat fără sprijinul oficial al partidului. Van der Bellen a reușit să îl învingă pe candidatul de extremă dreapta Norbert Hofer, din partea Partidului Libertății din Austria, într-un scrutin extrem de polarizat. Victoria sa a fost văzută ca o apărare a valorilor democratice liberale în fața populismului în creștere.
Nicos Anastasiades (Cipru)
– Anul alegerilor: 2013
– Rezultat: Câștigător
Nicos Anastasiades a candidat ca independent la președinția cipriotă în 2013, în ciuda faptului că este membru de lungă durată al partidului de centru-dreapta Raliul Democrat. El s-a concentrat pe redresarea economică, integrarea europeană și soluționarea diferendului cipriot. A câștigat alegerile și a negociat cu succes un pachet de salvare cu UE, ajutând Ciprul să-și revină din criza financiară.
Zuzana Čaputová (Slovacia)
– Anul alegerilor: 2019
– Rezultat: Câștigător
Zuzana Čaputová, avocat și activist de mediu, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din Slovacia din 2019. Deși a fost asociată cu Partidul Slovacia Progresistă, campania sa a pus accentul pe poziția sa independentă și pe activismul la nivel local. Ea s-a concentrat pe combaterea corupției, pe problemele de mediu și pe promovarea transparenței. Čaputová a devenit prima femeie președinte al Slovaciei și un simbol al schimbării progresiste în țară.
Guðni Th. Jóhannesson (Islanda)
– Anul alegerilor: 2016
– Rezultat: Câștigător
Guðni Th. Jóhannesson, un istoric fără experiență politică anterioară, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din Islanda din 2016. Campania sa s-a concentrat pe menținerea stabilității politice, a transparenței și a reformei în urma scandalului Panama Papers, care a zguduit politica islandeză. A câștigat alegerile cu o largă majoritate și a devenit o figură populară în Islanda pentru abordarea sa apolitică, bazată pe consens.
Viktor Ianukovici (Ucraina)
– Anul alegerilor: 2010
– Rezultat: Câștigător (înlăturat ulterior prin protestele Euromaidan din 2014)
Viktor Ianukovici a candidat ca independent la alegerile prezidențiale ucrainene din 2010, câștigând într-o cursă strânsă împotriva premierului de atunci, Iulia Timoșenko. Cu toate acestea, președinția sa a devenit extrem de controversată, în special din cauza politicilor sale pro-ruse și a acuzațiilor de corupție. Decizia lui Ianukovici de a respinge un acord cu Uniunea Europeană în favoarea unor legături mai strânse cu Rusia a declanșat protestele Euromaidan, care au condus la înlăturarea sa în 2014. Mandatul său de președinte și exilul ulterior au jucat un rol crucial în instabilitatea politică și conflictul din Ucraina.
Marta Károlyi (Ungaria)
– Anul alegerilor: 2017
– Rezultat: Nu a câștigat
În alegerile prezidențiale din Ungaria din 2017, filosoful și activistul pentru drepturile civile Marta Károlyi a candidat ca independent. Károlyi a pledat pentru drepturile omului, democrație și libertatea de exprimare, contestându-l pe președintele în exercițiu János Áder. Candidatura sa a reprezentat o ofensivă la adresa tendinței conservatoare și autoritare a guvernului premierului Viktor Orbán. Cu toate acestea, ea nu a avut succes în alegeri, care au fost controlate în mare măsură de partidul Fidesz al prim-ministrului.
Statele Unite ale Americii
În Statele Unite, alegerile prezidențiale sunt dominate cele două partide majore – Democrații și Republicanii. Cu toate acestea, candidații independenți au intrat ocazional în cursă, reprezentând adesea o ruptură față de sistemul bipartid sau susținând probleme specifice pe care niciun partid major nu le abordează.
Deși niciun candidat independent nu a câștigat vreodată președinția, unii au influențat alegerile în mod semnificativ, schimbând dezbaterea publică sau atrăgând sprijin din partea candidaților partidelor principale. De exemplu, accentul pus de Ross Perot pe datoria națională în 1992 i-a forțat atât pe Bill Clinton, cât și pe George H.W. Bush să abordeze problema în campaniile lor.
Candidații independenți sunt adesea acuzați că acționează ca „spoilers” în alegerile din Statele Unite, atrăgând voturi de la unul dintre candidații partidelor principale și ajutând celălalt partid să câștige.
George Washington
– Anii alegerilor: 1789, 1792
– Rezultat: Câștigător
George Washington, primul președinte al Statelor Unite, a candidat ca independent, deoarece partidele politice nu erau încă pe deplin formate în timpul președinției sale. El rămâne singurul președinte al Statelor Unite care a fost ales ca independent. Washington s-a opus ferm ideii de partide politice, considerând că acestea ar diviza națiunea. Discursul de adio al lui George Washington a avertizat împotriva pericolelor politicii partidelor.
John Anderson
– Anul: 1980
– Rezultat: Nu a câștigat
John Anderson a fost un congresman republican din Illinois care a candidat ca independent după ce nu a reușit să obțină nominalizarea republicană. El s-a poziționat ca o alternativă centristă la candidații principalelor partide, Jimmy Carter (democrat) și Ronald Reagan (republican). Campania lui Anderson s-a concentrat pe probleme precum echilibrarea bugetului federal și reforma energetică și a obținut un sprijin semnificativ la începutul cursei. Cu toate acestea, elanul său s-a estompat și a ajuns să obțină 6,6% din votul popular.
Ross Perot
– Anii alegerilor: 1992 (independent), 1996 (Partidul Reformator)
– Rezultate: Nu a câștigat
Omul de afaceri miliardar Ross Perot este unul dintre cei mai de succes candidați independenți din istoria Statelor Unite. În 1992, Perot a candidat ca independent pe baza unei platforme axate pe reducerea datoriei naționale, reformarea sistemului politic și opoziția față de Acordul nord-american de liber schimb (NAFTA). Retorica sa directă și anti-sistem a rezonat cu mulți alegători și a obținut 18,9% din votul popular – unul dintre cele mai mari procente pentru un candidat independent din istoria modernă a SUA. Deși nu a câștigat niciun vot electoral, se crede că candidatura lui Perot a influențat alegerile prin atragerea de voturi din partea ambelor partide majore. În 1996, a candidat din nou ca nominalizat al Partidului Reformist, dar sprijinul său a scăzut la 8,4%.
Ralph Nader
– Anii alegerilor: 2000 (Partidul Verde), 2004 (independent), 2008 (independent)
– Rezultate: Nu a câștigat
Ralph Nader, un susținător al drepturilor consumatorilor și ecologist, a candidat de mai multe ori la președinție, cel mai cunoscut fiind momentul din 2000, în calitate de candidat al Partidului Verde. Nader a avut o platformă de responsabilizare a întreprinderilor, de protecție a mediului și de combatere a corupției. În 2000, el a obținut aproximativ 2,7% din voturi. Mulți democrați i-au reproșat lui Nader că i-a răpit voturi lui Al Gore, în special în state-cheie precum Florida, unde rezultatele extrem de strânse ale alegerilor l-au favorizat în cele din urmă pe candidatul republican George W. Bush. Influența lui Nader în 2000 rămâne un subiect de dezbatere cu privire la impactul candidaților terți asupra rezultatelor alegerilor. El a candidat din nou ca independent în 2004 și 2008, dar cu mult mai puțin sprijin.
Eugene V. Debs
– Anii alegerilor: 1912, 1920
– Rezultate: Nu a câștigat
Eugene V. Debs, un proeminent socialist și lider sindical, a candidat la președinție de cinci ori ca membru al Partidului Socialist. Deși tehnic nu era un independent, campaniile sale puneau adesea accentul pe eliberarea de sistemul bipartid. În alegerile din 1920, Debs a candidat din închisoare, unde ispășea o pedeapsă pentru că se pronunțase împotriva implicării SUA în Primul Război Mondial. În ciuda încarcerării sale, el a obținut aproape un milion de voturi, adică 3,4% din votul popular. Debs a fost o figură importantă în promovarea ideilor socialiste în discursul politic general al vremii sale.
Theodore Roosevelt
– Anul: 1912
– Rezultate: Nu a câștigat
După două mandate de președinte (1901-1909), Theodore Roosevelt a încercat să revină la președinție în 1912. El a candidat din partea Partidului Progresist (adesea numit „Partidul Bull Moose”) după ce a pierdut nominalizarea republicană în fața lui William Howard Taft. Campania lui Roosevelt s-a bazat pe reforme progresiste, inclusiv distrugerea trusturilor, protecția lucrătorilor și reforme ale democrației directe, precum inițiative și referendumuri. El a împărțit votul republican cu Taft, ceea ce a condus la alegerea democratului Woodrow Wilson. Candidatura lui Roosevelt a fost cea mai de succes candidatură prezidențială a unei terțe părți din istoria Statelor Unite, obținând 27,4% din votul popular și 88 de voturi electorale.
Gary Johnson
– Anii alegerilor: 2012, 2016
– Rezultate: Nu a câștigat
Gary Johnson, fost guvernator republican al statului New Mexico, a candidat la președinție din partea Partidului Libertarian în 2012 și 2016. Platforma sa a pus accentul pe guvernarea limitată, libertățile individuale și reducerea cheltuielilor publice. În 2016, a obținut 3,3% din votul popular, cea mai mare cotă pentru un candidat libertarian din istoria Statelor Unite. Candidatura lui Johnson a atras atenția asupra mișcării libertariene în creștere, dar nu a afectat semnificativ rezultatul alegerilor dintre Donald Trump și Hillary Clinton.
Evan McMullin
– Anul: 2016
– Rezultat: Nu a câștigat
Evan McMullin, fost ofițer CIA și consilier politic republican, a candidat ca independent în alegerile din 2016. Campania lui McMullin a fost în mare parte o candidatură de protest împotriva lui Donald Trump și a fost deosebit de popular printre conservatorii nemulțumiți atât de Trump, cât și de candidata democrată Hillary Clinton. McMullin a primit 0,53% din votul popular național, dar a avut rezultate bune în Utah, statul său natal, unde a obținut 21% din voturi.
Bernie Sanders
– Anii: 2016 și 2020
– Rezultat: Nu a câștigat
Bernie Sanders este, din punct de vedere tehnic, un independent, deși rolul său în politica prezidențială americană este oarecum unică. Sanders se identifică de mult timp drept „independent” și „socialist democratâ”, deși face parte din Partidul Democrat în Senatul SUA.
Cu toate acestea, campaniile sale prezidențiale din 2016 și 2020 s-au desfășurat sub egida Partidului Democrat, mai degrabă decât ca independent, deoarece candidatura în cadrul sistemului primar democrat i-a oferit o mai mare vizibilitate și acces la resursele partidului.
Sanders a activat ca independent în diverse roluri politice, inclusiv ca primar al orașului Burlington, Vermont, reprezentant al Camerei Reprezentanților a SUA și senator al SUA din Vermont. În ciuda independenței sale, Sanders se aliază în mod constant cu democrații din Congres, ceea ce înseamnă că se aliniază Partidului Democrat cu privire la multe probleme-cheie, dar își păstrează independența față de afilierea oficială la un partid. Este unul dintre cei mai longevivi independenți din istoria Congresului.
Campanii prezidențiale:
– Alegerile primare democrate din 2016: Bernie Sanders a candidat pentru nominalizarea democrată împotriva lui Hillary Clinton în 2016. Deși a fost independent de-a lungul carierei sale politice, a ales să candideze la alegerile primare democrate pentru a obține o platformă mai largă și o mai mare atenție din partea mass-media. Platforma sa s-a axat pe inegalitatea economică, asistența medicală universală (Medicare pentru toți), școlarizarea gratuită la colegiu și combaterea influenței corporațiilor în politică. Sanders a pierdut în cele din urmă nominalizarea în fața lui Clinton, deși campania sa a atras aripa progresistă a Partidului Democrat.
– Alegerile primare democrate din 2020: Sanders a candidat din nou pentru nominalizarea Partidului Democrat în 2020, de data aceasta împotriva unui număr mare de candidați. Mesajul său a rămas axat pe politici progresiste precum Medicare pentru toți, acțiuni privind schimbările climatice (Green New Deal) și drepturile lucrătorilor. El a câștigat un sprijin larg, dar în cele din urmă s-a retras din cursă după ce Joe Biden a obținut un avans semnificativ în ceea ce privește numărul de delegați.
De ce Sanders nu a candidat ca independent
Deși este independent și se promovează ca atare, Sanders a ales să nu candideze la președinție ca independent din cauza provocărilor structurale din sistemul politic american:
- Efectul Spoiler: În calitate de independent, Sanders risca să divizeze voturile, ceea ce i-ar fi putu lua din sprijin candidatului democrat și ar crește șansele unei victorii republicane (similar cu rolul lui Ralph Nader în alegerile din 2000).
- Vizibilitate și resurse: Candidatura în cadrul sistemului primar democrat i-a oferit lui Sanders acces la dezbateri, acoperire mediatică și structura organizațională necesară pentru a concura la nivel național.
- Accesul pe buletinele de vot: Candidatura ca independent în SUA este dificilă din punct de vedere logistic, deoarece candidații trebuie să respecte legile complexe privind accesul la vot în toate cele 50 de state.
America Centrală și de Sud
În multe țări sud-americane, partidele tradiționale (adesea oligarhice sau diviziunile stânga-dreapta) încă domină politica, făcând dificilă pătrunderea candidaților independenți. Candidații independenți apar adesea în perioade de instabilitate politică sau economică, profitând de nemulțumirea generală față de establishment. Cu toate acestea, acest lucru poate conduce, de asemenea, la rezultate imprevizibile, cum ar fi lovituri de stat sau destituiri.
Mulți candidați independenți candidează pe baza unor platforme anticorupție, dar odată ajunși la putere, aceștia se confruntă adesea cu provocări semnificative în ceea ce privește desființarea sistemelor corupte înrădăcinate.
Candidații independenți sau semi-independenți din America de Sud au jucat adesea un rol major în modelarea traiectoriilor politice ale țărilor lor, în special în perioade de criză sau de nemulțumire față de elitele politice tradiționale. În timp ce unii, precum Morales și Fujimori, au reușit să câștige și să pună în aplicare schimbări radicale, alții s-au confruntat cu o rezistență semnificativă sau au avut dificultăți în a-și menține avântul politic.
Alberto Fujimori (Peru)
– Anii alegerilor: 1990, 1995 (câștigat); 2000 (contestat)
– Rezultate: A câștigat în 1990 și 1995
Ascensiunea la putere a lui Alberto Fujimori ca independent în Peru este una dintre cele mai importante din America de Sud. El a câștigat alegerile din 1990 ca outsider politic, învingându-l pe renumitul scriitor Mario Vargas Llosa. Președinția lui Fujimori s-a caracterizat printr-o guvernare autoritară, reforme economice și o represiune controversată și violentă împotriva grupării insurgente maoiste Path Shining. A fost reales în 1995, dar al treilea său mandat, în 2000, a fost afectat de acuzații de fraudă electorală și corupție, ceea ce a condus la demisia sa și la fuga din țară.
Luis Guillermo Solís (Costa Rica)
– Anul alegerilor: 2014 (America Centrală, dar strâns legată politic de America de Sud)
– Succes: Câștigător
Luis Guillermo Solís se remarcă prin campania sa independentă, deși a fost asociat nominal cu Partidul Acțiunii Cetățenești (PAC), pe care l-a folosit ca platformă pentru candidatura sa la președinție în 2014. El a fost un academician independent fără experiență politică anterioară la nivel înalt. Solís a câștigat alegerile cu o marjă mare, exploatând nemulțumirea generalizată față de elita politică tradițională și corupție.
José Mujica (Uruguay)
– Anul alegerilor: 2009 (cu sprijinul coaliției)
– Rezultat: A câștigat
Deși José Mujica este adesea asociat cu coaliția Frontul larg („Frente Amplio”), ascensiunea sa către putere și popularitate ca politician independent este notabilă. Mujica, un fost luptător de gherilă devenit politician, a fost cunoscut pentru stilul său de viață modest și politicile progresiste. Mandatul său de președinte (2010-2015) a făcut din el un simbol global pentru politica sa „cu picioarele pe pământ” și pentru angajamentul său față de bunăstarea socială și sustenabilitatea mediului. Deși tehnic nu este un independent, stilul său politic unic și identitatea sa l-au diferențiat de politicienii tradiționali.
Lucio Gutiérrez (Ecuador)
– Anul: 2002
– Rezultate: Câștigător
Lucio Gutiérrez, un fost colonel de armată, a candidat independent la alegerile prezidențiale din Ecuador din 2002, promițând să lupte împotriva corupției și să reprezinte ecuadorienii săraci și populația indigenă. Victoria sa a făcut parte dintr-un val de politici anti-sistem în America Latină la începutul anilor 2000. Gutiérrez a fost văzut ca un lider populist, dar s-a confruntat cu opoziție în timpul mandatului său, iar președinția sa a fost întreruptă de o lovitură de stat în 2005, după ample proteste împotriva politicilor sale.
Pedro Pablo Kuczynski (Peru)
– Anul: 2016
– Rezultat: Câștigător
Pedro Pablo Kuczynski, denumit adesea „PPK”, era un fost economist al Băncii Mondiale și tehnocrat independent atunci când a candidat la președinție în 2016. El a fost susținut de o coaliție de partide de centru și de dreapta, iar campania sa a pus accentul pe creșterea economică și pe reformele pieței libere. Kuczynski a învins-o la limită pe Keiko Fujimori (fiica lui Alberto Fujimori) în turul doi al alegerilor. Cu toate acestea, președinția sa a fost de scurtă durată, deoarece a demisionat în 2018 pe fondul unui scandal de corupție legat de cazul de mită Odebrecht.
Ollanta Humala (Peru)
– Anii: 2006, 2011
– Rezultate: A câștigat în 2011
Ollanta Humala, un fost ofițer de armată, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din Peru din 2006, poziționându-se ca naționalist și populist de stânga. Deși a pierdut acele alegeri, a candidat din nou în 2011, de data aceasta moderându-și platforma și primind un sprijin mai larg. A câștigat alegerile din 2011, învingând-o pe Keiko Fujimori. Președinția sa a fost marcată de un amestec de politici sociale progresiste și pragmatism economic, încercând să-și echilibreze idealurile de stânga cu cererile comunității de afaceri din Peru.
Evo Morales (Bolivia)
– Anii: 2005, 2009, 2014
– Rezultate: a câștigat toate alegerile
Evo Morales, deși a candidat cu sprijinul partidului Mișcarea pentru Socialism (MAS), este adesea considerat un outsider care a perturbat structurile politice tradiționale ale Boliviei. Fost cultivator de coca și activist indigen, Morales a devenit primul președinte indigen al Boliviei în 2006. Președinția sa s-a concentrat pe promovarea majorității indigene din țară, naționalizarea industriilor-cheie și punerea în aplicare a unor politici sociale progresiste. Deși nu este strict independent, ascensiunea sa a marcat o îndepărtare dramatică de elitele politice anterioare ale Boliviei și rămâne una dintre cele mai semnificative figuri din politica sud-americană.
Jair Bolsonaro (Brazilia)
– Anul alegerilor: 2018
– Rezultat: Câștigător
Jair Bolsonaro, deși susținut de Partidul Social Liberal (PSL), s-a prezentat ca un candidat independent, provocând establishment-ul politic brazilian. Bolsonaro, un politician de extremă dreapta și fost ofițer militar, a făcut campanie cu o platformă bazată pe lege și ordine, valori sociale conservatoare și liberalism economic. Victoria sa în alegerile din 2018 a făcut parte dintr-un val global de populism de dreapta, iar președinția sa a fost marcată de politici controversate privind mediul, gestionarea pandemiei COVID-19 și drepturile omului. Stilul și campania sa s-au inspirat din trecutul său militar independent, deși ulterior s-a aliniat unui partid politic oficial.
Luis Lacalle Pou (Uruguay)
– Anul: 2019
– Rezultat: Câștigător
Luis Lacalle Pou, care a câștigat alegerile prezidențiale din Uruguay din 2019, a reprezentat Partidul Național („Partido Nacional”), dar campania sa s-a concentrat pe prezentarea sa ca un outsider al administrațiilor anterioare de stânga. În timp ce Lacalle Pou este, din punct de vedere tehnic, membru al unui partid politic major, retorica și strategia sa de campanie au fost concepute pentru a atrage alegătorii obosiți de status quo și care caută un lider independent cu idei noi.
Salvador Allende (Chile)
– Anul alegerilor: 1970
– Rezultat: Câștigător
Deși nu era strict un independent, Salvador Allende, un socialist, a candidat ca parte a unei coaliții largi de stânga în alegerile din Chile din 1970. El a devenit primul marxist care a fost ales președinte într-o țară din America Latină prin alegeri deschise. Președinția lui Allende a fost marcată de reforme funciare radicale, naționalizarea industriilor și încercări de a crea un stat socialist. Guvernul său a fost răsturnat printr-o lovitură de stat militară susținută de SUA în 1973, care a dus la instaurarea dictaturii lui Augusto Pinochet. Allende rămâne o figură emblematică în istoria politică sud-americană, în special pentru platforma sa anti-sistem.
Asia
În timp ce multe națiuni asiatice sunt dominate de sisteme puternice de partide, câțiva candidați independenți au apărut în cursele prezidențiale. Acești candidați fac adesea campanie pe platforme de reformă, anti-corupție și populism. În multe țări asiatice, candidații independenți se confruntă cu provocări majore din cauza dominației partidelor aflate la putere sau a regimurilor autoritare care controlează strict alegerile și procesele politice.
Deși mulți candidați independenți din Asia nu au câștigat alegerile, aceștia joacă adesea un rol esențial în contestarea status quo-ului politic, în promovarea reformelor și în inspirarea mișcărilor împotriva corupției sau autoritarismului. În unele cazuri, cum ar fi Rodrigo Duterte și Mahathir Mohamad, candidații independenți au obținut victorii semnificative, modificând cursul politic al țării lor.
Rodrigo Duterte (Filipine)
– Anul alegerilor: 2016
– Rezultat: A câștigat
Deși Rodrigo Duterte s-a aliniat în cele din urmă partidului PDP-Laban în timpul campaniei sale, el și-a declarat inițial candidatura ca independent. Duterte a candidat pe baza unei platforme axate pe lege și ordine, vizând în special criminalitatea și infracțiunile legate de droguri. A fost primar al orașului Davao timp de peste două decenii, câștigându-și o reputație pentru poziția sa dură față de criminalitate. Campania sa a fost văzută ca o ruptură față de elitele politice tradiționale, iar retorica sa anti-sistem a avut rezonanță în rândul multor filipinezi. Victoria lui Duterte a inaugurat o eră controversată, marcată de războiul său agresiv împotriva drogurilor și de consolidarea puterii.
Lee Teng-hui (Taiwan)
– Anul: 1996
– Rezultate: Câștigător
Lee Teng-hui a fost primul președinte al Taiwanului ales în mod democratic, câștigând alegerile din 1996. Deși inițial a fost membru al partidului Kuomintang (KMT), până la momentul alegerilor s-a distanțat de facțiunile mai autoritare ale partidului și a pus accentul pe reformele democratice. A candidat în principal ca independent, promovând suveranitatea Taiwanului și militând pentru o mai mare democratizare. Președinția sa a marcat o schimbare semnificativă în peisajul politic al Taiwanului, deoarece a îndepărtat mai mult țara de China și a stabilit Taiwanul ca entitate democratică.
Nambaryn Enkhbayar (Mongolia)
– Anul: 2017
– Rezultat: Nu a câștigat
Nambaryn Enkhbayar, fost președinte și prim-ministru al Mongoliei, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din 2017. Enkhbayar, care a lucrat anterior în Partidul Revoluționar al Poporului Mongol (MPRP), s-a confruntat cu provocări juridice semnificative din cauza acuzațiilor de corupție pe care mulți le-au considerat motivate politic. În ciuda problemelor sale politice, el a lansat o candidatură de revenire, poziționându-se ca un outsider populist. Cu toate acestea, el nu a câștigat, iar Khaltmaagiin Battulga, membru al Partidului Democrat, a câștigat președinția.
Abdurrahman Wahid (Indonezia)
– Anul alegerilor: 1999
– Rezultate: Câștigat
Abdurrahman Wahid, cunoscut și sub numele de Gus Dur, a devenit președinte al Indoneziei în 1999, după ce a candidat ca independent, deși a avut unele legături cu Partidul Trezirii Naționale (PKB). Președinția lui Wahid a urmat căderii regimului Suharto, iar conducerea sa a fost văzută ca un pas spre consolidarea democrației. El a pus accentul pe pluralism, toleranță religioasă și drepturile omului, însă mandatul său a fost marcat de instabilitate politică. A fost în cele din urmă destituit în 2001, în mare parte din cauza dezacordurilor cu parlamentul și a incapacității sale de a construi alianțe puternice în cadrul sistemului politic.
Joko Widodo (Indonezia)
– Anul alegerilor: 2014, 2019
– Rezultate: A câștigat ambele alegeri
Joko Widodo, cunoscut sub numele de „Jokowi”, a câștigat alegerile prezidențiale din Indonezia din 2014 ca independent, deși a fost susținut ulterior de Partidul Democrat Indonezian de Luptă (PDI-P). Jokowi a fost producător de mobilă și primar al orașului Surakarta (Solo) înainte de a deveni guvernator al Jakartei. Platforma sa s-a concentrat pe transparența guvernamentală, măsurile anticorupție și îmbunătățirea infrastructurii. Jokowi a fost reales în 2019. Ascensiunea sa la putere ca figură independentă din afara elitei politice tradiționale a reprezentat o schimbare majoră în democrația post-Suharto din Indonezia.
Mahatir Mohamad (Malaezia)
– Anul alegerilor: 2018
– Rezultat: Câștigător
În 2018, Mahathir Mohamad a făcut o revenire spectaculoasă în politica malaeziană, candidând ca independent în cadrul coaliției Pakatan Harapan, după ce fusese prim-ministru între 1981 și 2003 în cadrul Organizației Naționale a Malaezienilor Uniți (UMNO). În vârstă de 92 de ani, el a fost cel mai în vârstă șef de guvern din lume la momentul respectiv. Campania sa s-a concentrat pe înlăturarea prim-ministrului Najib Razak, care era implicat într-un scandal de corupție (scandalul 1MDB). Victoria lui Mahathir a fost o surpriză majoră, marcând prima dată în istoria Malaeziei când partidul de guvernământ, UMNO, a fost învins în alegerile generale.
Sarath Fonseka (Sri Lanka)
– Anul: 2010
– Rezultat: Nu a câștigat
Sarath Fonseka, fost general de armată, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din 2010 din Sri Lanka. Fonseka a condus campania militară împotriva Tigrilor Tamil în timpul războiului civil din Sri Lanka și a fost o figură populară datorită rolului său în încheierea conflictului. După ce s-a certat cu președintele de atunci, Mahinda Rajapaksa, a decis să candideze împotriva acestuia ca independent, poziționându-se ca un reformist anticorupție. Cu toate acestea, el a pierdut alegerile în fața lui Rajapaksa și a fost ulterior încarcerat pe baza unor acuzații considerate pe scară largă ca fiind motivate politic.
Aung San Suu Kyi (Myanmar)
– Anul: 1990 (simbolic), 2015 (afiliată la partid, dar anti-sistem)
– Rezultat: A câștigat majoritatea parlamentară (2015)
Deși Aung San Suu Kyi este asociată mai frecvent cu Liga Națională pentru Democrație (NLD), opoziția sa de lungă durată față de junta militară din Myanmar a fost considerată o luptă în mare parte independentă. În alegerile din 1990, LND a obținut o victorie zdrobitoare, însă armata a refuzat să recunoască rezultatele. După ani de arest la domiciliu, și-a condus partidul spre o victorie în alegerile generale din 2015, deși constituția îi interzicea să devină președinte. Poziția sa politică a fost în mare parte înrădăcinată în valorile democratice și rămâne un simbol al mișcărilor anti-autoritare din Myanmar.
Amirzhan Kosanov (Kazahstan)
– Anul: 2019
– Rezultat: Nu a câștigat
Amirzhan Kosanov a candidat ca independent din partea opoziției la alegerile prezidențiale din Kazahstan din 2019. Într-o țară care a fost condusă timp de aproape trei decenii de Nursultan Nazarbayev, Kosanov a reprezentat unul dintre puținii contestatari semnificativi ai elitei conducătoare. Deși a obținut un sprijin notabil din partea mișcărilor de protest și a tinerilor, eșecul lui Kosanov în fața candidatului partidului de guvernământ, Kassym-Jomart Tokayev, era în mare parte așteptată, având în vedere controlul politic exercitat de regimul lui Nazarbayev.
Mohamed Nasheed (Maldive)
– Anul: 2013
– Rezultat: Nu a câștigat
Mohamed Nasheed, fost președinte al Maldivelor și o figură-cheie a mișcării pro-democrație din țară, a candidat la alegerile prezidențiale din 2013 ca independent. Nasheed fusese forțat să demisioneze în 2012 în circumstanțe discutabile. Platforma sa s-a axat pe restabilirea instituțiilor democratice, combaterea corupției și abordarea schimbărilor climatice. El a pierdut alegerile din 2013, care au fost marcate de acuzații de fraudare a voturilor și de interferență politică, dar rămâne o figură influentă în politica din Maldive.
Orientul Mijlociu
Candidații independenți din Orientul Mijlociu au fost adesea văzuți ca simboluri ale reformei sau ale rezistenței la status quo-ul politic. În timp ce unii, precum Kais Saied în Tunisia, au obținut victorii semnificative, alții s-au confruntat cu obstacole enorme, inclusiv manipularea electorală, represiunea politică sau lipsa de resurse pentru a concura împotriva partidelor sau coalițiilor puternice aflate la putere.
Multe țări din Orientul Mijlociu au guverne autoritare care controlează strâns procesul politic, făcând dificil pentru independenți să candideze liber sau să obțină un sprijin semnificativ. În țări precum Libanul și Irakul, diviziunile sectare domină adesea viața politică, ceea ce reprezintă o provocare pentru candidații independenți să obțină un sprijin larg din partea diferitelor grupuri religioase sau etnice. În țări precum Egiptul și Iranul, represiunea politică limitează adesea capacitatea candidaților independenți de a face campanie în mod eficient, mulți dintre aceștia confruntându-se cu închisoarea, contestații juridice sau restricții media.
Hassan Rouhani (Iran)
– Anii: 2013, 2017
– Rezultate: A câștigat ambele alegeri
Deși Hassan Rouhani a fost susținut de reformiști și moderați, acesta a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din Iran din 2013 și 2017. Platforma lui Rouhani s-a concentrat pe îmbunătățirea relațiilor internaționale ale Iranului, în special pe negocierea acordului nuclear iranian (Planul global comun de acțiune), și pe abordarea provocărilor economice interne. Candidatura sa independentă a fost semnificativă într-un sistem în care candidații de linie dură și conservatori sunt adesea dominanți. Victoria lui Rouhani în ambele alegeri a reprezentat o schimbare către politici mai moderate, deși președinția sa s-a confruntat cu limitări din cauza puterii liderului suprem și a Corpului Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC).
Mir-Hossein Mousavi (Iran)
– Anul: 2009
– Rezultate: Nu a câștigat (rezultate larg contestate)
Mir-Hossein Mousavi, fost prim-ministru al Iranului, a candidat ca reformist independent la alegerile prezidențiale iraniene din 2009. Campania lui Mousavi s-a concentrat pe reformarea structurii politice autoritare a țării, promovarea libertăților civile și îmbunătățirea relațiilor cu Occidentul. Rezultatele oficiale ale alegerilor l-au declarat câștigător pe Mahmoud Ahmadinejad, însă acuzațiile generalizate de fraudă electorală au condus la Mișcarea Verde, o serie de proteste în masă în sprijinul lui Mousavi. Alegerile și consecințele acestora au fost printre cele mai controversate din istoria recentă a Iranului, însă Mousavi nu a preluat oficial funcția.
Rafiq Hariri (Liban)
Rafiq Hariri, deși nu a candidat niciodată la președinție, a fost una dintre cele mai importante personalități politice independente din Liban. El a fost prim-ministru al Libanului în anii 1990 și la începutul anilor 2000 și a fost cunoscut pentru influența sa asupra peisajului politic și economic al țării. Hariri, un om de afaceri miliardar, a candidat ca independent și a jucat un rol-cheie în eforturile de reconstrucție a Libanului după războiul civil. Asasinarea sa în 2005 a avut un impact profund asupra politicii libaneze, ducând la Revoluția Cedar și la retragerea forțelor siriene din țară.
Saad Hariri (Liban)
Saad Hariri, fiul lui Rafiq Hariri, a fost de mai multe ori prim-ministru al Libanului și a fost o figură centrală în peisajul politic post-război civil al țării. Deși nu a candidat la președinție (sistemul politic libanez alocă președinția unui creștin maronit), rolul lui Hariri ca lider sunnit independent a fost esențial. El a lucrat adesea independent de partidele politice tradiționale, deși este strâns asociat cu Mișcarea Viitorului, fondată de tatăl său. Parcursul politic al lui Saad Hariri a fost marcat de eforturile de a naviga prin sistemul sectar profund divizat al Libanului, menținând în același timp o poziție independentă în probleme-cheie precum guvernarea și relațiile internaționale.
Michel Aoun (Liban)
– Anul: 1989 (autodeclarat președinte interimar), ales oficial președinte în 2016
– Rezultate: În cele din urmă a câștigat în 2016
Michel Aoun, un fost comandant al armatei libaneze, s-a autoproclamat președinte interimar al Libanului în 1989, în timpul războiului civil din țară. Deși nu a fost recunoscut oficial la momentul respectiv, Aoun și-a menținut o poziție independentă și s-a poziționat ca lider naționalist. După ani de exil, s-a întors în Liban și, în cele din urmă, a fost ales președinte în 2016 cu sprijinul Mișcării Patriotice Libere (FPM), pe care a fondat-o, și al Hezbollah. Începutul carierei politice a lui Aoun, în special președinția sa autoproclamată, a evidențiat independența sa și rolul său de figură politică majoră în afara structurilor tradiționale de partid.
Ahmed Shafik (Egipt)
– Anul alegerilor: 2012
– Rezultate: Nu a câștigat
Ahmed Shafik, fost comandant al forțelor aeriene și prim-ministru sub Hosni Mubarak, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale egiptene din 2012, după revoluția din 2011. Shafik a ajuns în turul al doilea al alegerilor, dar a pierdut în fața lui Mohamed Morsi, candidatul Partidului Libertății și Justiției al Frăției Musulmane. Candidatura sa a fost controversată din cauza legăturilor sale cu regimul Mubarak și a fost văzută de unii ca o figură care reprezintă continuitatea cu vechea ordine. În ciuda faptului că a pierdut alegerile, scorul său puternic a demonstrat că o parte semnificativă a electoratului egiptean a favorizat stabilitatea în detrimentul schimbărilor politice rapide provocate de revoluție.
Ahmed Douma (Egipt)
– Anul: 2014 (tentativă de candidatură)
– Rezultate: Nu a candidat
Ahmed Douma, un cunoscut activist și figură politică egipteană, a încercat să candideze ca independent la alegerile prezidențiale din 2014 din Egipt. Douma a fost o figură-cheie în revoluția din 2011 care l-a înlăturat pe președintele Hosni Mubarak și a făcut parte dintr-un grup mai mare de activiști care militau pentru reforme politice. Cu toate acestea, eforturile sale de a candida ca independent au fost zădărnicite de regimul sprijinit de armată și a fost încarcerat pentru acuzații legate de activismul său. Alegerile din 2014 au fost câștigate în cele din urmă de fostul șef militar Abdel Fattah el-Sisi în ceea ce mulți au considerat a fi un proces electoral puternic controlat și nedemocratic.
Mousa Mostafa Mousa (Egipt)
– Anul: 2018
– Rezultate: Nu a câștigat
Mousa Mostafa Mousa a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din Egipt din 2018. Candidatura sa a fost considerată o opoziție simbolică față de președintele Abdel Fattah el-Sisi, care candida pentru realegere. Mulți candidați din opoziție au fost forțați să se retragă sau au fost arestați înainte de alegeri, lăsându-l pe Mousa drept singurul contracandidat. Acesta era o figură politică puțin cunoscută, iar campania sa a fost văzută ca o încercare de a da impresia unor alegeri competitive. Sisi a câștigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare, Mousa obținând doar aproximativ 3% din voturi.
Salim al-Jabouri (Irak)
– Anul: 2018
– Rezultat: Nu a câștigat
Salim al-Jabouri, fostul președinte al parlamentului irakian, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din Irak din 2018. Platforma sa s-a concentrat pe abordarea diviziunilor interne ale Irakului și pe promovarea unității naționale în urma luptei împotriva ISIS. Jabouri, un politician sunnit, și-a propus să reducă diviziunile într-o țară profund afectată de tensiunile dintre sunniți și șiiți. Deși candidatura sa nu a avut succes, încercarea sa de a candida independent a evidențiat provocările legate de construirea unui sprijin trans-sectarian într-un peisaj politic complex dominat de afilierile de partid și de interesele sectare.
Adnan Pachachi (Irak)
– Anul: 2004 (președinție interimară)
– Rezultat: Nu a câștigat
Adnan Pachachi, diplomat și politician irakian, a fost luat în considerare pentru rolul de președinte interimar în Irak după invazia condusă de SUA în 2003. A fost o personalitate independentă cu o lungă istorie în politica irakiană, fiind ministru de externe în anii 1960 înainte de a pleca în exil. Deși a fost unul dintre principalii candidați la președinție, în cele din urmă a refuzat postul în favoarea lui Ghazi al-Yawar, care a devenit președintele interimar al Irakului. Statutul independent al lui Pachachi și reputația sa de naționalist au atras atenția multor irakieni care se fereau de politica partidelor și de intervenția străină în Irakul post-Saddam.
Kais Saied (Tunisia)
– Anul: 2019
– Rezultat: Câștigător
Kais Saied, un profesor de drept constituțional fără experiență politică anterioară, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din 2019 din Tunisia. Saied a făcut campanie pe o platformă de combatere a corupției, reformă politică și revenire la statul de drept. Opiniile sale sociale conservatoare și reputația sa curată au avut rezonanță în rândul tunisienilor dezamăgiți de elita politică și de consecințele revoluției din 2011. Saied a câștigat președinția cu o victorie zdrobitoare în al doilea tur, învingându-l pe Nabil Karoui. Victoria sa a fost văzută ca o respingere a ordinii politice stabilite, Saied poziționându-se ca un apărător al tranziției democratice din Tunisia, dar fără legături cu vreun partid politic major.
Nabil Karoui (Tunisia)
– Anul: 2019
– Rezultat: Nu a câștigat
Nabil Karoui, un mogul media și om de afaceri, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din 2019 din Tunisia. Karoui a fondat Nessma TV și și-a folosit platforma media pentru a-și construi o bază politică semnificativă. Candidatura sa a fost marcată de controverse, deoarece a fost arestat pentru spălare de bani și evaziune fiscală în timpul campaniei, deși a susținut că acuzațiile au fost motivate politic. Karoui s-a clasat pe locul al doilea în primul tur al alegerilor, dar a pierdut în fața lui Kais Saied. În ciuda problemelor sale juridice, scorul puternic al lui Karoui a reflectat atracția sa populistă, în special în rândul regiunilor mai sărace ale Tunisiei.
Africa
În multe țări africane, candidații independenți se confruntă cu provocări semnificative din partea regimurilor autoritare care controlează procesul electoral, limitează accesul la mass-media și intimidează figurile opoziției. Multe națiuni africane au partide sau mișcări politice dominante, ceea ce face dificil pentru candidații independenți să câștige teren fără sprijinul grupurilor politice consacrate.
Candidații independenți au jucat roluri diverse în alegerile prezidențiale, deși, la fel ca în multe regiuni, aceștia se confruntă adesea cu provocări semnificative în sistemele dominate de partide politice puternice sau de regimuri autoritare. În ciuda acestor obstacole, o serie de candidați independenți au candidat la președinție, încercând să perturbe sistemele politice înrădăcinate și să abordeze probleme precum corupția, reforma economică și drepturile omului.
Feu Zéphirin Diabré (Burkina Faso)
– Anii: 2015, 2020
– Rezultate: Nu a câștigat
Zéphirin Diabré este un proeminent politician din Burkina Faso care a intrat inițial în politică ca membru al guvernului lui Blaise Compaoré, dar care a devenit ulterior o figură a opoziției. Diabré a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din 2015 și 2020 din Burkina Faso. El a fost văzut ca un candidat serios la președinție după ce Compaoré a fost înlăturat de la putere în 2014 în timpul unei revolte populare. Cu toate acestea, Diabré a pierdut ambele alegeri, Roch Marc Christian Kaboré câștigând ambele competiții. În ciuda faptului că nu a câștigat, campaniile lui Diabré au fost semnificative în Burkina Faso post-Compaoré, pe măsură ce țara a făcut tranziția către o guvernare democratică.
Kizza Besigye (Uganda)
– Anii alegerilor: 2001, 2006, 2011, 2016
– Rezultate: Nu a câștigat
Kizza Besigye este una dintre cele mai cunoscute figuri ale opoziției din Uganda și a candidat de mai multe ori la președinție, adesea ca independent sau în cadrul Forumului pentru schimbare democratică (FDC), un partid pe care l-a co-fondat. Inițial, Besigye a candidat împotriva președintelui Yoweri Museveni, cu care fusese cândva aliat. De-a lungul anilor, campaniile lui Besigye s-au concentrat pe încetarea regimului autoritar al lui Museveni și pe promovarea reformelor democratice. Deși a obținut un sprijin substanțial, campaniile sale au fost marcate de acuzații de fraudare a voturilor, intimidare și violență. Deși nu a câștigat, provocările sale persistente la adresa președinției lui Museveni au menținut presiunea asupra regimului și au făcut din el un simbol al rezistenței la autoritarism în Uganda.
Moïse Katumbi (Republica Democrată Congo)
– Anul: Tentativă de candidatură în 2018
– Rezultate: Nu a candidat (descalificat)
Moïse Katumbi, un important om de afaceri și fost guvernator al provinciei Katanga, bogată în minerale, a încercat să candideze ca independent la alegerile prezidențiale din RDC din 2018. Katumbi s-a poziționat ca un reformator anticorupție și un adversar important al succesorului ales de președintele de atunci, Joseph Kabila. Cu toate acestea, el s-a confruntat cu numeroase obstacole juridice și politice, inclusiv acuzații de fraudă, pe care mulți le-au considerat motivate politic. Katumbi a fost efectiv împiedicat să candideze după ce a fost împiedicat să se întoarcă în RDC din exilul din Europa. Deși nu a contestat oficial alegerile, tentativa sa de candidatură a evidențiat provocările cu care se confruntă personalitățile independente în medii politice extrem de controlate.
Didier Ratsiraka (Madagascar)
– Anul: 2002
– Rezultat: Nu a câștigat
Didier Ratsiraka, un fost președinte al Madagascarului, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale controversate din 2002. Ratsiraka a condus țara între 1975 și 1993 și a fost considerat în general un politician socialist. În 2002, el a contestat alegerile împotriva lui Marc Ravalomanana, care a câștigat în cele din urmă. Rezultatele alegerilor au fost foarte contestate, iar Madagascarul s-a confruntat cu o perioadă de criză politică și tulburări civile ca urmare a refuzului lui Ratsiraka de a accepta înfrângerea. În cele din urmă, impasul politic s-a încheiat cu preluarea mandatului de către Ravalomanana, iar Ratsiraka a plecat în exil în Franța. Candidatura sa independentă din 2002 a făcut parte dintr-o tendință mai largă a foștilor conducători care încearcă să revină în politica africană.
Sidi Mohamed Ould Boubacar (Mauritania)
– Anul: 2019
– Rezultat: Nu a câștigat
Sidi Mohamed Ould Boubacar, un fost prim-ministru al Mauritaniei, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale din 2019. Campania lui Boubacar a fost susținută de o coaliție de grupuri de opoziție, inclusiv de susținători ai influentului om de afaceri și lider politic Mohamed Ould Abdel Aziz. Platforma sa s-a concentrat pe reforma guvernării, abordarea inegalității și îmbunătățirea dezvoltării economice a Mauritaniei. Deși a fost un candidat important, a pierdut alegerile în fața lui Mohamed Ould Ghazouani, candidatul partidului de guvernământ Uniunea pentru Republică (UPR). Candidatura lui Boubacar a fost remarcabilă prin faptul că a marcat un caz rar de candidatură a unui independent într-o țară cu un partid de guvernământ profund înrădăcinat.
Jean Ping (Gabon)
– Anul: 2016
– Rezultat: Nu a câștigat
Jean Ping, fost președinte al Comisiei Uniunii Africane și ministru de externe al Gabonului, a candidat ca independent la alegerile prezidențiale gaboneze din 2016. Candidatura lui Ping a fost văzută ca o provocare majoră la adresa conducerii de lungă durată a președintelui Ali Bongo Ondimba, a cărui familie a fost la putere timp de decenii. Ping a acuzat o fraudă electorală generalizată atunci când rezultatele l-au declarat pe Bongo câștigător la o diferență mică. Susținătorii săi au ieșit în stradă pentru a protesta, ceea ce a dus la ciocniri violente și la tulburări politice. Deși nu a câștigat, Ping rămâne o figură cheie în politica de opoziție din Gabon și continuă să conteste legitimitatea președinției lui Bongo.
Felix Tshisekedi (Republica Democrată Congo)
– Anul: 2018
– Rezultat: Câștigător (legitimitate contestată)
Deși Felix Tshisekedi a candidat în cele din urmă sub steagul Uniunii pentru Democrație și Progres Social (UDPS), candidatura sa a fost considerată în mare parte ca un efort independent, având în vedere mediul politic extrem de fragmentat și autoritar din RDC. Tshisekedi a câștigat alegerile prezidențiale din 2018, deși victoria sa a fost contestată de grupurile de opoziție și de observatorii internaționali. Mulți au crezut că o înțelegere de culise cu președintele demisionar Joseph Kabila a asigurat victoria lui Tshisekedi, în ciuda credinței larg răspândite că Martin Fayulu, o altă figură a opoziției, a câștigat votul. Ascensiunea lui Tshisekedi la președinție a marcat primul transfer pașnic de putere în RDC, deși președinția sa a fost plină de probleme de legitimitate.
Hakainde Hichilema (Zambia)
– Anii: 2006, 2011, 2016, 2021
– Rezultate: Câștigător în 2021
Hakainde Hichilema, om de afaceri și economist, a candidat de mai multe ori înainte de a câștiga în cele din urmă președinția Zambiei în 2021. Deși a fost afiliat Partidului Unit pentru Dezvoltare Națională (UPND), campaniile sale anterioare și abordarea sa politică au avut adesea imaginea unui outsider independent care provoacă establishment-ul politic din Zambia. Hichilema s-a concentrat pe reforma economică, eforturile anticorupție și îmbunătățirea guvernării. Victoria sa în 2021 a fost considerată o victorie semnificativă pentru democrația din Zambia, deoarece l-a învins pe președintele în exercițiu, Edgar Lungu, în urma unui transfer pașnic de putere.
Elena Cristea