Curtea Constituţională a României (CCR) a stabilit, miercuri, că sunt neconstituţionale anumite prevederi din Codul Comunicaţiilor, adoptat de Parlament pe 2 martie anul acesta, act normativ prin care furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP aveau obligaţia să sprijine procurorii și serviciile de informații prin acordarea conţinutului criptat al comunicaţiilor tranzitate în reţele proprii.
Potrivit unui comunicat al CCR, cu unanimitate de voturi, judecătorii constituţionali au admis obiecţia de neconstituţionalitate (după conexarea la termenul din 6 aprilie 2022 a celor două sesizări cu acelaşi obiect formulate de 50 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Uniunii Salvaţi România şi, respectiv, de Avocatul Poporului) şi a constatat că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 2 pct.27, cu referire la introducerea art.10 ind. 2 alin.(1) lit.c) în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.111/2011 privind comunicaţiile electronice, art.13 şi art.48 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice.
CCR a respins, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 2 pct. 27, cu referire la introducerea art.10 ind. 2 lit.a), b) şi d) şi alin.(2)-(7) în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.111/2011 privind comunicaţiile electronice şi art.10 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Potrivit comunicatului CCR, pentru pronunţarea soluţiei de admitere, Curtea a reţinut, în esenţă, pe de o parte, luând act de Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, prin care Curtea a constatat neconstituţionalitatea, în integralitate, a Legii nr.82/2012 care stabilea obligaţia furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine anumite date generate sau prelucrate ca urmare a unei comunicaţii ori a unui serviciu de comunicaţii (datele de trafic şi de localizare a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, precum şi datele necesare pentru identificarea unui abonat sau unui utilizator înregistrat) pentru punerea acestora la dispoziţia organelor de urmărire penală, instanţelor de judecată şi organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, şi, pe de altă parte, de faptul că, până în prezent, legiuitorul nu a reglementat o nouă lege referitoare la reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, Curtea a reţinut că dispoziţiile art.2 pct.27 din legea criticată, cu referire la introducerea art.10 ind. 2 alin.(1) lit.c) în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.111/2011, care instituie obligaţia în sarcina furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice de a furniza „informaţiile reţinute sau stocate” organelor de urmărire penală sau organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, nu au caracter previzibil, iar proporţionalitatea măsurii nu este asigurată prin reglementarea unor garanţii corespunzătoare, cu respectarea prevederilor art.1 alin.(5) din Constituţie.
„Lipsa garanţiilor deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reţinere şi stocare a datelor, cu riscul afectării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată a persoanei, a secretului corespondenţei şi a libertăţii de exprimare, ingerinţa statului în exercitarea drepturilor constituţionale menţionate nefiind formulată într-o manieră susceptibilă să ofere încredere cetăţenilor în caracterul său strict necesar într-o societate democratică„, precizează CCR.
Chiar dacă norma prevede garanţiile necesare accesului şi folosirii informaţiilor reţinute sau stocate, prin modul „defectuos/ambiguu de redactare, lipsit de precizie şi predictibilitate”, Curtea constată că aceleiaşi dispoziţii sunt „susceptibile de a crea aparenţa de legalitate” cu privire la activitatea de reţinere şi stocare a informaţiilor electronice, lăsând posibilitatea interpretării acestora în sensul că obligaţia reţinerii şi stocării informaţiilor electronice poate fi reglementată prin acte normative infralegale, adoptate de autorităţi publice administrative cu competenţe în materia comunicaţiilor electronice.
„Or, o atare concluzie este incompatibilă cu drepturile fundamentale a căror protecţie este consacrată constituţional, astfel că art. 2 pct.27 din legea criticată, prin care se introduce art. 10 ind. 2 alin.(1) lit.c) în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.111/2011, sunt neconstituţionale prin raportare la art.1 alin.(5), art.26, art.28 şi la art.30 din Constituţie”, se mai arată în comunicatul CCR.
Cu privire la dispoziţiile art.13 şi ale art. 48 din actul normativ criticat, Curtea a reţinut că, atât prin conţinutul lor normativ „lacunar” sub aspectul stabilirii unor minime cerinţe obligatorii sau a unor criterii obiective pentru aprobarea amplasării elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice pe spaţiile verzi situate în intravilan, cât şi prin faptul că reprezintă derogări de la regimul juridic aplicabil spaţiilor verzi care instituie interdicţii absolute în acest domeniu, sunt apte să afecteze exercitarea în condiţii de normalitate a dreptului la ocrotirea sănătăţii şi a dreptului la un mediu sănătos. Curtea a mai constatat că măsura dispusă nu este necesară, adecvată şi nici proporţională, amplasarea elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice pe spaţiile verzi situate în intravilan având un caracter excesiv, de natură a afecta drepturile protejate constituţional de art.34 şi art. 35 din Legea fundamentală.
Raluca Dan