Pe blogul lui Radu Bădoiu a fost publicat un articol despre Dana Chioran, o învingătoare într-o ţară care nu sprijină persoanele cu dizabilităţi.
Luptând cu o boală ireversibilă, Dana Chioran renunţă la autocompătimire, dar nu şi la dorinţa de a-şi trăi viaţa din plin.
Mai jos, regăsiţi lecţia de viaţă redată atât de minunat de Radu Bădoiu, pe blogul său.
„Aceasta nu e o poveste despre cum viața poate fi nedreaptă cu unii și mult prea darnică cu alții. Nu e nici o poveste despre autocompătimire sau milă. Aceste cuvinte nu există în dicționar sau aiurea, așa cum mi se întâmplă de obicei – iau cuvinte care să mi se potrivească, le-arăt drumul și gata. Nu.
Nu atunci când vorbim despre Dana Chioran, un om care s-a văzut (!) pus în situația de a orbi de pe o zi pe alta. Orbire pur și simplu. Cruntă, ireversibilă, fără drept de apel sau tratament medical. „Glaucom” i-au spus doctorii și așa a rămas, cu toate operațiile și eforturile de a opri înaintarea bolii.
„Ce bine vă stă părul în seara asta!”, zic, încercând cu stângăcie să încep o conversație cu un om pe care nu știam cum să-l iau.
Nu știu cum mi-a ieșit tâmpenia asta din gură, clar eram depășit de situație și nu mă simțeam în largul meu. Nu-mi ieșea să fiu cinic, mă simțeam prost să scot aparatul de fotografiat sau să pun întrebările „preparate” cu grijă.
„Da?” (râde) „Sa știi că eu habar n-am cum îmi stă părul. Merg o dată pe lună la coafor să îl tund, aranjez și uneori să-l vopsesc, dar nu știu cum arată.”
De fapt, Dana Chioran râde în continuu. Sincer și cu gura până la urechi. Se autoironizează în fiecare moment și nu pierde nicio ocazie de a mai face câte o glumă pe seama stării ei. Nu se simte și nu se poartă ca o infirmă. E o femeie completă, cu carieră, familie și oameni care o iubesc și pe care îi iubește. Știe că nu-i este dat fiecărui om să treacă peste necazuri așa cum a trecut ea, dar mai știe că asta nu ține de noroc, ci de multă muncă: a ei cu ea, a familiei cu ea, a ei cu familia și cu oamenii dragi. Și mai e ceva: Dana Chioran ar fi oricum o învingătoare. Un om, cum se spune, de succes. Când ai viață în tine, nimic nu te doboară.
Reconversie profesională forțată
Meseria mea era de tehnician dentar. După ce n-am mai putut profesa, am început facultatea de psihologie la 43 de ani, odată cu fiul meu. Nu puteam să stau acasă și să nu fac nimic, nu-mi era în fire asta. Nu mai știu cum mi-a încolțit ideea în minte, dar știam că vreau să fac ceva pentru oamenii care puteau fi într-o situație asemănătoare. Toți colegii mei erau de vârsta copilului meu. Am avut parte de un colectiv care mi-a oferit foarte multă grijă. Și de profesori la fel.
Înregistram toate cursurile ca să pot învăța acasă (soțul meu transforma înregistrările în CD-uri pe care le ascultam apoi la căști), sistemul de învățământ din România nu are suporturi de curs pentru orbi, surzi sau muți. Un singur profesor nu m-a lăsat să înregistrez cursurile, dar m-au ajutat colegii să învăț la acea materie. A fost mai mult decât interesant, nu m-am simțit altfel decât ei: mă sprijineau, mă ajutau, dar mă puneau la muncă, iar asta a contat enorm pentru psihicul meu. M-au motivat să învăț. M-am motivat singură să învăț. (râde din nou)
Nici nu prea aveam altceva de făcut. Am avut materii grele, cum ar fi neurofiziologia, la care am avut noroc: vedeam cu ochii minții fragmente din școala făcută anterior.
Lupta cu boala ireversibilă
În primele luni m-am prefăcut că totul e bine. Și mă rugam mult, foarte mult. Adevărul e că nici n-am știut prea bine cum trebuie să mă port, nimic nu te pregătește pentru orbirea de pe o zi pe alta. M-am prefăcut atât de mult încât am ajuns să cred cu tărie că totul e bine. La un moment dat, a fost bine.
Mă prefăceam pentru că familia mea nu trebuia să sufere pentru mine. Au suferit, au suferit mult. Dar a ținut și de mine să le arăt că pot să trec peste asta. Cu ajutorul lor, desigur, dar nimic nu e de netrecut.
Să-ți povestesc ceva amuzant. La o săptămâna după ce-am orbit complet, eram în Franța, la Paris, tocmai ieșisem din spital și mai trebuia să stau pe acolo, la o verișoară. Soțul meu a trebuit să se întoarcă la muncă acasă, iar de mine urma să aibă grijă o mătușă care venea din România. Verișoara mea o văzuse ultima oară pe mătușa asta când era un copil, nu mai știa cum arată. Eu știam cum arată, dar nu mai vedeam. Să ne vezi pe amândouă cum ne plimbam prin aeroport și spuneam numele mătușii pe lângă fiecare om pe lângă care treceam. Cu atâta poftă am râs în ziua aia încât și acum, la atâția ani, tot mă mai apucă râsul cu sughițuri de câte ori îmi amintesc.
Viața merge înainte
După ce-am terminat facultatea am zis că vreau să fiu voluntar. Cineva dintr-un grup de foști colegi mi-a zis de fundația de scleroză multiplă de la Oradea, începută din inițiativa unora dintre bolnavi.
Fundația există de mulți ani și e finanțată din fonduri europene. Sunt conștientă că nu pot face exact munca unui psiholog sau a unui psihopedagog, dar misiunea mea în fundație este să ofer terapie de suport, să consiliez bolnavii care vin la fundație. Sunt, de asemenea, și beneficiar al programului derulat aici. Despre lupta cu mentalitățile unui sistem învechit.
Sunt foarte indignată că nimeni nu sprijină oamenii cu dizabilități. Fundația la care lucrez eu e cunoscută, dar nimeni din insituțiile de stat nu îndrumă oamenii către ea. Oricum, cine ne vede zice că suntem niște nenorociți. Nu condamn pe nimeni, e greu să înțelegi ceva ce nu cunoști și ceva pentru care nimeni nu face un minim efort ca să cunoști. Nu există cooperare între instituții și mai e o problemă foarte gravă, cea cu aparținătorii: nimeni nu îi pregătește, iar oamenii nu știu să se poarte cu cei din familie care pățesc ceva. Îmi doresc să existe o astfel de instituție sau s-o fac eu, dacă altfel nu se poate. Să le ofer un sprijin celor care trec prin același lucru prin care am trecut eu și familia mea și să-i ajut pe oameni să înțeleagă cum pot fi alături de cineva cu un handicap proaspăt dobândit.”