„Dumnezeul milei, al indurarilor si al iubirii de oameni” se gaseste fata in fata cu „Dreptul si nemitarnicul Judecator”.
„Și precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata..” (Evrei 9, 27)
„Dreptatea este si ea doar una din razele iubirii Sale” De aceea si psalmistul zice: „Aprins e sufletul meu pururea de dorul judecatilor Tale” (Ps. 118, 20).
Judecata dumnezeiasca nu este judecata omeneasca. „Nu sunt gandurile Mele ca gandurile voastre si caile Mele ca ale voastre” (Is. LV, 8). Dumnezeu nu judeca in felul nostru, ci „intr-un mod cuviincios lui Dumnezeu” (Sf. Grigorie Palama).
„Precum un graunte de nisip nu trage cat o gramada de aur, tot asa dreapta judecata a lui Dumnezeu nu trage in cumpana cat mila Sa” – zice si Sf. Isaac Sirul. Si in ziua judecatii Dumnezeu ramane tot iubire, iar daca exista totusi suferinta – „nefericirea nu e decat rodul vointei omului”. „Precum nu pot sta la un loc fanul si focul, asa nici judecata cea dreapta si mila nu pot sta impreuna in suflet”, zice Sf. Isaac Sirul.
Moartea înseamnă despărțirea sufletului de trup, în urma căreia sufletul, nemuritor și imaterial, se duce la Dumnezeu care l-a dat, iar trupul se întoarce în pământul din care a fost făcut.
«Judecata lumii acesteia (Ioan 3, 19), după cuvântul Evangheliei, stă în necredinţa celor neevlavioşi, potrivit cuvântului: «Iar cel ce nu crede s-a şi osândit» (In 3, 18) ; de asemenea, în necazurile aduse de providenţă pentru îngrădire sau întoarcere; apoi în înrâurirea plănuirilor bune şi rele, fiind ajutate să treacă în faptă, după cuvântul: «Înstrăinatu-s-au păcătoşii din pântecele maicii lor» (Ps. 57, 4). Judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu se arată, prin urmare, pentru îndreptarea prin pedepse şi după fapte, pe unii pedepsindu-i, pe alţii miluindu-i, dând ca răsplată unora cununile, altora chinurile. Din cei pedepsiţi, cei dintâi sunt cu totul necredincioşi ; cei de-al doilea, credincioşi dar fără râvnă, de aceea se şi pedepsesc cu iubire de oameni. Iar cei ce s-au făcut desăvârşiţi, fie în virtuţi, fie în pacate, vor avea răsplăţile cuvenite». (Grigorie Sinaitul, Capete în acrostih, 40, în: „Filocalia românească”, vol. 7, p. 103).