Prima menţiune referitoare la produsele cosmetice a fost făcută în Egiptul antic. Femeile cu poziţie socială înaltă aplicau pe faţă cremă verde, din minereu de cupru, pentru a-şi defini trăsăturile, îşi pictau sprâncenele cu cremă din seu de oaie şi plumb şi foloseau parfum pentru a acoperi mirosul machiajului facial.
Vechii egipteni foloseau produse cosmetice pe bază de mercur, iar vopseaua de corp era utilizată ca ornament sau în procesiuni religioase. Mormintele antice conţineau vase cu produse cosmetice şi aplicatoare, căci egiptenii foloseau kohl pentru înnegrirea ochilor, pe faţă îşi dădeau cu vopsea de plante, iar unghiile erau vopsite cu henna.
În China şi Japonia, făina de orez dădea culoare albă feţei, genele şi sprâncenele erau smulse, dinţii erau vopsiţi în negru sau auriu, iar henna colora faţa şi părul.
În Grecia, clasa superioară purta perucă şi era la modă vopsirea feţei cu cretă albă sau făină de plumb. Doamnele se colorau cu clei de ocru şi cremă de fier pe post de ruj, îşi vopseau palmele cu henna roşie şi foloseau creioane din cărbune şi batoane de vopsea roşie.
Romanii îşi dădeau cu unt pe obraji, îşi făceau unghiile cu sânge de oaie şi le lustruiau cu seu, făceau băi în nămol cu excremente de crocodil, bărbaţii se vopseau blond, iar pe faţă dădeau cu cărbune şi fond de ten „fucus”.
În Anglia elisabethană, era la modă părul roşu şi femeile cu poziţie socială înaltă îşi dădeau cu albuş de ou pe faţă, în timpul zilei, iar noaptea dormeau cu cotlet de viţel pe ochi, pentru a întineri tenul.
În Europa, cosmeticele erau folosite numai de aristocraţi, fardul şi rujul roşu erau folosite ca simbol al tinereţii, al averii şi al bunăstării, iar reţetele luxoase de cosmetică includeau băi în vin sau lapte.
R.M.