Nebunia pentru Hristos este o harismă divina. Ea se naște odată cu viața îmbunătățită a omului!
Ceea ce se numeşte „nebunia” pentru Hristos se defineşte în raport cu ceea ce se numeşte „înţelepciunea” lumii, căci ceea ce pare nebunie (creştină) pentru raţiunea lipsită de credinţă, este de fapt înţelepciunea dată de Dumnezeu oamenilor prin Iisus Hristos.
Un sfânt „nebun pentru Hristos” nu este o persoană bolnavă mintal, care nu mai deţine controlul asupra comportamentului şi gândirii sale, ci este un credincios care alege să se facă pe sine nebun, din dorinţa fierbinte de a se apropia cât mai mult de Dumnezeu, alegând o purtare şi un limbaj care pot sminti pe cei din jur.
Dintr-un anumit punct de vedere, orice sfânt poate fi numit „nebun pentru Hristos”. Pentru că sfinţenia se dobândeşte îndreptându-ne către Dumnezeu cu o dragoste „nebună”, în care eşti dispus să te rupi de toţi şi de toate, inclusiv de familie, dacă aceasta se face piedică în calea către Dumnezeu.
În Noul Testament Sfântul Apostol Pavel se adresează Corintenilor cu aceste cuvinte: „Hristos nu m-a trimis ca să botez, ci să binevestesc, dar nu cu înţelepciunea cuvântului, ca să nu rămână zadarnică crucea lui Hristos. Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.”(1 Corinteni 1, 17-25)
Iar mai apoi, pentru că unii dintre Corinteni s-au semeţit, le spune: „Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim, şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi.” (1 Corinteni 4, 10-13)
În monahismul timpuriu deja se pot întâlni diferite forme de „nebunie în Hristos” în Patericul egiptean, la Părinţii pustiei. Avva Antonie cel Mare profeţea: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”.(Avva Antonie, 27)