- Vlad Bârleanu
Procurorii anticorupție au declanșat anchetele în domeniul insolvențelor și falimentelor. Acțiunea este una care strică în mod brutal rutina ultimilor ani. Pentru toate persoanele familiarizate cu mediul business, corupția din domeniul insolvențelor și falimentelor era de la sine înțeleasă, un dat natural. Un sistem viciat, pe principiul românesc ”corupție fără corupți”.
Dar cum s-a ajuns la acest stadiu de viciere a sistemului?
Legea insolvenței a intrat în vigoare în 2006. Până atunci, termenul ”insolvență” era unul greu de dibuit pentru magistrați și chiar pentru economiști.
Majoritatea judecătorilor și-au terminat studiile cu mult înainte de introducerea acestui concept. Partea de aplicare a revenit judecătorilor din domeniul comercial, care au însă la dispoziție o marjă de arbitrar, care poate fi folosită pentru șpagă. Gradul excesiv de specializare și doza de arbitrar îi pun la adăpost și de inspecțiile CSM. Într-un cuvânt, s-a format o castă.
În discuțiile neoficiale, oamenii de afaceri descriu un sistem pe care procurorii nu l-au descoperit în totalitate sau nu vor să-l facă public.
Prima decizie majoră a judecătorului sindic după pronunțarea hotărârii de reorganizare judicară este desemnarea unui administrator judiciar, adică reprezentantul unei alte caste. Legea 85/2006 se referă la ”desemnarea motivată” a unuia dintre practicienii în insolvenţă care au depus ofertă de servicii în acest sens la dosarul cauzei.
Nu sunt descrise criteriile motivării, iar aici apare prima ocazie de a lua șpagă de la marii specialiști în insolvențe.
Alte ocazii perfecte sunt finalizarea tabelului creditorilor, prin care unele cereri sunt admise sau respinse abuziv, și aprobarea planului de reorganizare.
Cea mai mare problemă a sistemului o reprezintă faptul că, în căutarea unui câștig rapid, judecătorii au acceptat în multe situații planurile de reorganizare care prevăd concedierile masive sau faliment și lichidare – soluții facile, dar cu efecte teribile pentru economie.
Aici intervine discuția despre mituitor – casta lichidatorilor judiciari, grupați în Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență (UNPIR).
Este relevant că, în ultimii ani, sub 5% dintre companiile intrate în insolvență au reintrat în circuitul comercial normal.
Ideea procedurii de insolvență este tocmai aceasta – protecția unui agent economic pe o perioadă determinată, pentru a-și putea reveni.
Viciul major al sistemului este că un lichidator își obține cel mai ușor veniturile prin vânzare de active sau împingerea spre faliment a afacerii. Dacă ar urmări principiul legii, ar trebui să aplice timp de trei ani un plan de redresare corect, bazat pe un management bun. Un timp prea lung pentru lăcomia sa.
Concluzia este că lichidatorii judiciari acționează mai degrabă ca rechini imobiliari și nu ca manageri, evident prin concursul interesat al judecătorilor.
Acțiunile lichidatorilor în marile cazuri de insolvență duc exact spre această idee. În prezent, cel mai mare manager de active din România este Remus Borza, un fost avocat de penal, cu doctorat în management la celebra Universitate Valahia din Târgoviște și legături apropiate cu tot spectrul politic. Borza a încasat abuziv peste 1 milion lei din reorganizarea companiei Plafar, potrivit Curții de Conturi, a fost ales de Guvernul Ponta să coordoneze cea mai importantă și bănoasă insolvență – Hidroelectrica, iar Ioana Băsescu are exclusivitate la servicii notariale pentru multe dintre firmele administrate de acesta.
UNPIR însăși este condusă de Arin Stănescu (Ariel Shalev), un personaj implicat în mai multe dosare penale, printre care și unul de bancrută frauduloasă prin firma sa de insolvență.
O altă întrebare este de ce procurorii intră atât de târziu într-un domeniu despre care toată lumea știa că este afectat de corupție. Exact ca în domeniul medical: toată lumea știe că bugetele de asigurări erau furate de ani de zile, însă doar de curând au apărut primele dosare penale bazate pe rețete false.
Dincolo de eventualele explicații legate de momentul operativ sau de speculațiile electorale, putem să ne gândim la faptul că modul de aplicare a legislației insolvenței duce PIB-ul în jos, reduce numărul de locuri de muncă și decapitalizează economia. Deci este o problemă de securitate națională, abordabilă în CSAT, nu doar în contextul mai larg al combaterii corupției.
O altă problemă ar putea fi deficitul de înțelegere din partea procurorilor pentru unele domenii hiper-specializate, aspect subliniat și de șefii parchetelor. Îmi aduc aminte de furturile online în care se specializaseră hackerii români în anii ’96-’97, pentru care autoritățile nu aveau nici legislație, nici specialiști care să îi combată. Marea cruciadă împotriva hackerilor a început în 2003-2004.
Deci tot după 6-7 ani, ca în cazul insolvențelor. O perioadă cam lungă de fezandare pentru un stat de drept funcțional.