- Vlad Bârleanu
Conflictul din Ucraina și consecințele sale imediate din ”politica energiei” arată că Uniunea Europeană nu a învățat nimic din crizele anterioare – 2006 și 2009. Mai mult, se poate constata în mod limpede că UE nu poate fi considerată o entitate coerentă în relația cu Federația Rusă – principalul furnizor de gaze și de instabilitate politică.
Declarațiile recente dinspre Comisia Europeană nu lasă loc de interpretări.
Președintele Jose Manuel Barroso a transmis către Moscova că este dispus la negocieri pentru a se putea garanta tranzitul și aprovizionarea cu gaze a Uniunii Europene. Comisarul pentru Energie Gunther Oettinger a afirmat că nu există riscul ca eventualele sancțiuni economice aplicate Rusiei să se refere la livrările de gaze.
Din start, Comisia Europeană se pune într-o situație defensivă în fața Rusiei, fiind excluse din discuție poziționări radicale, care să poată reduce apetitul Moscovei pentru noi cuceriri teritoriale.
Motivele sunt complexe și vor fi deslușite cel mai bine de istorici. Acum, cele mai evidente motive sunt reticența Germaniei, principalul motor economic și politic al UE, și gradul de dependență al unor state UE de gazul rusesc.
În cazul Germaniei, sunt de notorietate intervențiile marilor companii, care își văd periclitate piețele de export și proiectele investiționale în relația cu Rusia. Aproximativ o treime din cantitățile de gaze consumate în Germania provin din Federația Rusă. Din punct de vedere geopolitic și geostrategic, aș aminti teoria readusă în discuție de George Friedman (Stratfor) privind afinitatea naturală dintre puterile continentale Rusia și Germania, ca o contrapondere la puterile mondiale maritime.
Din punctul de vedere al gradului de dependență, gazele rusești înseamnă aproximativ 25% din consumul anual din UE. Elemente obiective ce țin de geografie, infrastructură sau grad de acoperire din resurse proprii aduc la situația în care unele state nu au absolut deloc pe agendă această problemă, iar alte state din estul UE sunt cvasi-dependente.
Această dependență aproape totală înseamnă riscul unei incapacitări totale a economiei și a populației, așa cum s-a văzut în crizele precedente.
Reacția naturală a României este să atingă un grad total de independență față de un furnizor care folosește robinetul în scop de șantaj politic, în condițiile în care, în prezent, doar 20% din consumul de gaze este asigurat prin importuri din Rusia.
Proiectul coridorului sudic Nabucco, de aducțiune a gazelor dinspre Azerbaidjan înspre centrul Europei, a căzut, în 2013, și din cauza unor presiuni în acest sens exercitate de Moscova și de centre de putere din Germania.
Alte proiecte viabile în acest moment sunt exploatarea resurselor de gaze naturale din Marea Neagră, construirea unui terminal de LNG (gaz natural lichefiat) la Constanța și, într-un cadru mai larg, încurajarea energiei regenerabile.
Independența energetică este relevantă din punct de vedere geostrategic prin faptul că nu poate fi folosită ca un instrument de șantaj de către cel care controlează fluxul de gaze. Independența energetică este doar o condiție, scopul final fiind funcționalitatea ca stat suveran, capabil să le asigure prosperitatea cetățenilor săi și să-și aleagă aliații.
Chiar fiind pe drumul cel bun către independența energetică, liderii României au de ce să-ți facă griji, privind pe harta regiunii:
- Republica Moldova este dependentă de gazele din Federația Rusă, operatorul de sistem este controlat de Gazprom, companiile din Transnistria consumă gaze fără să plătească, iar datoriile se adună în contul Chișinăului. Proiectul de conductă dinspre România este un început timid;
- Ucraina este dependentă de gazele din Federația Rusă. Moscova folosește această armă împotriva Kievului tot mai agresiv în ultimii zece ani;
- Ungaria are un grad de dependență de aproximativ 70% față de furnizorul rus la capitolul gaze naturale. Acordul semnat recent cu Rosatom pentru extinderea centralei nucleare de la Paks face ca Ungaria să fie cvasi-dependentă față de Rusia, din punct devedere tehnologic și financiar pentru producerea energiei;
- Serbia este un aliat tradițional al Rusiei în Balcani, dependent de gazele rusești, Gazprom deține controlul companiei Nis – cea mai mare rafinărie și rețea de distribuție;
- Bulgaria – grad de dependență de aproximativ 90% față de gazele rusești. Guvernul de la Sofia vrea să continue alături de Rusia proiectul de conductă South Stream, chiar prin încălcarea legislației europene (accesul la conducte în regim de monopol).
Strategii din CSAT trebuie să constate că independența energetică este necesară, dar nu suficientă, iar în actualul context geo-politic la fel de importante sunt buna guvernare, înzestrarea armatei, reducerea evaziunii fiscale, creșterea PIB sau politica de alianțe.