Cel puțin trei incendii de proporții au izbucnit în București de la înființarea orașului, schimbând felul în care arăta Capitala până în acel moment. La fiecare dintre ele, mii de case au ars.
Incendii de proporții au izbucnit în București de-a lungul istoriei și de cele mai multe ori au fost alimentate de casele construite din lemn, acoperite cu șindrilă sau paie, distanțele relativ mici dintre locuințe, aleile înguste și întortocheate, precum și numărul insuficient de fântâni, toate acestea având consecințe dramatice asupra vieții sociale a locuitorilor orașului.
„Marele incendiu” a lovit Bucureștiul la 23 martie 1847
Cel mai mare incendiu din istoria Bucureștiului a avut loc la 23 martie 1847, în Duminica Paștelui. Cauza probabilă a incendiului a fost un copil care se juca cu un pistol într-o mansardă plină de fân. Când copilul a tras cu arma, furajul s-a aprins, iar din cauza vântului, flăcările s-au extins rapid.
Peste 2000 de clădiri din capitală au fost complet distruse, iar 15 persoane și-au pierdut viața, inclusiv un pompier care a ajutat la stingerea incendiului devastator. Legenda urbană spune că, din cauza căldurii intense, solul de sub structurile devastate de incendiu a rămas fierbinte timp de două săptămâni după tragedie.
Marele incendiu din București, cunoscut și sub numele de „Marele incendiu”, a reprezentat cea mai importantă calamitate care s-a abătut vreodată asupra orașului, pe atunci capitala Principatului Valahiei. A început la 23 martie 1847, provocând distrugerea a peste 1.850 de clădiri, reprezentând o treime din mediul construit al orașului. Aceasta includea, după cum nota domnitorul Gheorghe Bibescu, „partea cea mai populată și mai bogată a Bucureștiului”.
Incendiul a izbucnit „după-amiază” la reședința clucerului Zoița Drugănescu, în imediata vecinătate a Bisericii Sfântul Dimitrie, fostul metoc al Episcopiei Buzăului. Incendiul a distrus zona comercială din centrul orașului, formată din clădiri mici și aglomerate din lemn, înlocuite ulterior cu clădiri de piatră cu două etaje de inspirație austriacă.
Imensul incendiu a devastat Bucureștiul, malul stâng al râului Dâmbovița fiind mistuit de flăcări. Cronicile descriu turlele bisericilor arzând ca niște torțe, cartierele reduse la cenușă, lăsând în urmă doar ziduri. Dacă focul ar fi izbucnit noaptea, „tot orașul ar fi pierit”, spunea domnitorul Gheorghe Bibescu.
Nicolae Iorga: incendiul din 1847 „a fost cel mai devastator”
Istoricul Nicolae Iorga scria în „Istoria Bucureștiului”: „Prezența curajoasă a domnitorului (Gheorghe Bibescu) zi și noapte nu a putut evita dezastrul”. Domnitorul, în încercarea de a scăpa de flăcări, a dat găleți de apă din mână în mână, fiind aproape să fie prins de foc, dar în cele din urmă a sărit în râul Dâmbovița pentru a se salva.
În ceea ce privește incendiul din 1847, istoricul Dan Falcan a remarcat că „nu a fost primul, dar a fost cel mai devastator”. A ars o suprafață de 158.730 de stadii pătrate, cuprinzând 1.850 de clădiri, inclusiv 686 de case particulare, 1.142 de magazine, 10 hanuri și 12 biserici. Din nefericire, 15 persoane și-au pierdut viața în acest eveniment tragic, dar, având în vedere un oraș de 100.000 de locuitori, doar 2.681 de persoane au fost afectate. Pagubele materiale au depășit 100 de milioane de lei.
Strângere de donații pentru reconstruirea Bucureștiului după incendiu
A fost deschisă o listă de subscripție publică, primind contribuții din diverse surse, în valoare totală de 2.200.000 de lei. Aceasta includea o donație de 6.000 de galbeni din partea domnitorului Gheorghe Bibescu, un sfert din venitul anual al Mitropoliei și al episcopiei sale (aproximativ 500.000 de lei), 700.000 de lei de la mănăstirile consacrate, precum și sume suplimentare de la funcționari, soldați, curțile de la Viena și Petersburg, Istanbul, negustori din Leipzig sau Brașov, precum și moldoveni de dincolo de râul Milcov, care au contribuit cu peste 50.000 de lei.
După acest eveniment nefericit, au fost luate măsuri de organizare a orașului, în special a zonei afectate de incendiu, inclusiv lărgirea și alinierea străzilor și caselor, stabilirea unor distanțe specifice între case și de la case la stradă. Clădirile trebuiau să fie din piatră, cu unul sau două etaje, acoperite cu țiglă sau fier, să aibă pereți despărțitori orientați spre vecini, coșuri de evacuare a fumului substanțiale, galerii și balcoane din fier și ziduri sau garduri de fier pentru curți.
Tragicul incendiu de la Mănăstirea Sfântul Sava din București
Nici locurile sfinte nu au scăpat de forța nemiloasă a focului. Potrivit documentelor, la 23 februarie 1739, Mănăstirea Sfântul Sava din București a fost cuprinsă de un incendiu tragic. Alături de biserică, au fost mistuite și casele din jur. Magnitudinea evenimentului este detaliată de cronicarul grec Constantin Dapontes în lucrarea sa „Efemeridele Daciei”: „Au ars atunci 16 case boierești, 49 de case de negustori, 77 de case mai mici, 5 chilii monahale, 40 de măcelării și 9 prăvălii”.
Incendiul din timpul premierei de teatru a lui Constantin Tănase
Seria incendiilor devastatoare din București continuă cu focul care a izbucnit la 22 decembrie 1937, la Teatrul Cărăbuș, în timpul premierei lui Constantin Tănase.
Sala, unde se adunaseră peste 1.500 de persoane pentru a asista la premiera marelui Constantin Tănase, a fost cuprinsă de flăcări imense. Focul a pornit de sub scenă, dar, din cauza decorurilor, s-a extins și la tavan. Flăcările s-au extins și la Teatrul Vesel din apropiere, iar pompierii s-au luptat timp de două zile pentru a stinge incendiul.
Emanuel Stan