- Cosmina Croitoru
Recent, o prietenă care lucrează pe o poziție de top la reprezentanța din România a uneia dintre cele mai mari companii din lume îmi relata o scurtă discuție pe care a avut-o cu șeful ei. Omul, un CEO cunoscut și extrem de respectat în domeniul său, i se destăinuia cu privire la planurile lui de pensionare. Impropriu spus ”pensionare”, pentru că la americani termenul poate însemna inclusiv o retragere timpurie din viața profesională. Fiind un expert în profesia lui, prietenul nostru și-ar putea continua foarte bine cariera pentru încă 10 ani. Mai ales că acționarii din marile corporații tind să-i păstreze pe foștii directori executivi sau președinți în board-urile companiilor pentru mai multă vreme, grație experienței lor. Dar la un moment dat, într-un an, cel mult doi, CEO-ul nostru din România care a pus pe picioare multe alte reprezentanțe din lumea largă o să spună: ”Gata! Plec din companie, mă pensionez, îmi iau concediu în Caraibe pe perioadă nedeterminată. Am muncit destul, am obosit”. Absolut corect! După 30 de ani de muncă susținută într-un domeniu, în care ai adunat luni, dacă nu ani, de ore peste program, provocări uriașe, satisfacții, dar ai simțit poate și colții eșecului, obosești. Vrei sa te retragi. Iar momentul, pentru profesioniștii națiilor civilizate, contează. Mă retrag fiindcă am obosit, sau continuu să lucrez, chiar riscând scăderea randamentului, boala, epuizarea? Mă retrag în glorie sau în rușine? Mă retrag cu onoare sau atârn de funcție ca un cerșetor care știe că nu va mai prinde în viața lui o poziție similară într-o altă companie? Iar comportamentul e similar și în cazul profesioniștilor din instituțiile publice.
În România, cazurile în care un profesionist sau un înalt funcționar din administrația publică își dă demisia de onoare pot fi numărate – și asta în ultimii zece ani – pe degetele de la o mână. Iar situația a impus-o aproape de fiecare dată. Dar ei nu renunță. De ce? Răspunsul e simplu: incompetența, lăcomia, conștiința propriilor limite profesionale îi împiedică pe înalții funcționari sau manageri de la stat să plece. Se agață cu unghiile până la sânge de scaunul cald și supra-plătit din administrația publică sau din compania de stat. Un exemplu proaspăt: Radu Grațian Ghețea, șeful CEC Bank. Un om care a avut câteva ocazii magistrale în care să arate că are onoare, că odată ce numele său a fost asociat (pe drept sau pe nedrept, Justiția va arăta asta) cu fapte suspecte decide să se retragă, pentru a nu afecta imaginea companiei pe care o conduce. În cazul său, CEC Bank, singura bancă la care statul român mai are acțiuni. Dar nu! Au trecut aproape două luni de când premierul a anunțat că în câteva zile îl va demite pe Ghețea. Demersul s-a dovedit mai anevoios decât a lăsat Ponta să se înțeleagă. Ditamai statul, ditamai Guvernul, ditamai Parlamentul, ditamai țara nu pot să-l determine pe un bancher bătrân și uns cu toate alifiile, care și-a depășit de ceva ani vârsta de pensionare, să plece.
Ghețea nu a obosit, așa cum a obosit CEO-ul american. Ghețea nu visează la o vacanță pe termen nelimitat în Caraibe, ci la o vacanță pe termen nelimitat la CEC Bank. Iar în situația lui sunt mulți. Veșnicul Gherghina de la Finanțe, cu care au ajuns să se pozeze, mândre nevoie mare, ziaristele care deși nu știu exact cu ce se ocupă omul îi fac chip cioplit, Ghizdeanu de la Comisia Națională de Prognoză, Văcăroiu de la Curtea de Conturi și alte sute ca ei. Nu vă iluzionați că Gherghina e unic, fetelor! Fiecare instituție publică, fiecare companie de stat are câte un Gherghina, câte un Văcăroiu, câte un Ghizdeanu, câte un Ghețea. Și lor trebuie să le mulțumiți că statul a ajuns un uriaș cu picioare de lut, cu sateliți ca CEC Bank care, deși trebuie să crediteze economia, o fac cât să dea onorabil în bilanț. Și sunt oameni greu de pensionat.