Povestea celor 12 oameni care mai trăiesc în Gherdeal: „Saşii au plecat în Germania, românii – sub brazi“
Ultima nuntă în satul sibian Gherdeal a avut loc în 1987, iar ultimul copil s-a născut aici în 1988. Un reportaj făcut de jurnaliștii de la Adevărul arată cum din comunitatea înfloritoare de altădată, care număra 300 de suflete de români şi de saşi, acum au mai rămas doar 12 locuitori, şi toţi trecuţi de 50 de ani. Amintirile lor au rămas închise în cutii cu fotografii alb-negru.
Potrivit reportajului publicat de adevărul.ro, Ecaterina Costea (90 de ani), o săsoaică originară din satul Şomartin, a ajuns la Gherdeal, localitate aflată la circa 60 de kilometri de Sibiu, după ce s-a căsătorit cu Gheorghe, un român din Olteţ. Au avut împreună doi copii. Soţul ei a luptat în război şi a fost rănit pe front, iar când s-a întors acasă, au primit pământ aici, în Gherdeal. Astăzi, bătrâna locuieşte alături de fiul ei Gheorghe Costea (65 de ani), fiind doi dintre cei 12 locuitori câţi mai are satul ce altădată forfotea de viaţă. Cu lacrimi de nostalgie în ochi, Ecaterina Costea caută sufletul satului vechi în câteva fotografii alb-negru, păstrate într-o cutie de carton, îngălbenită şi ea de ani. „Nu mai e nimeni aici, au pierit toţi!“ „Am trăit bine, nu am avut greutăţi cu nimeni, era muncă multă. Tare frumos era atunci! Satul era întreg tot. Saşii s-au înţeles foarte bine cu românii. Au trăit laolaltă cu toţii, saşi, români, unguri, ţigani. Mi-e dor acum, dar nu mai e nimeni aici, au pierit toţi! Aveam de toate, iar la sărbători tăiam porc, găini, făceam supă, carne friptă, cârnaţi, sarmale“, îşi aminteşte Ecaterina Costea.
Casa lor este din cărămidă netencuită, cu poartă de lemn şi este încălzită cu o sobă veche. Asupra ei veghează, peste timp, amintiri păstrate cu sfinţenie în suflet, în ochii înlăcrimaţi uneori de emoţie şi în fotografiile vechi. „Saşii au venit aici prin anul 1000 şi ceva, era o comunitate numai săsească, fără români. Biserica lor a fost începută în 1400 şi ceva şi a fost terminată în 1875, după un proces de construire despre care se spune că ar fi fost cel mai lung din lume.
Fiind puţini, saşii de aici nu au avut putere financiară şi s-au împrumutat de la saşii din Bruiu, apoi nu au mai avut de unde să dea înapoi. S-au judecat la Sighişoara zeci de ani. Într-un final, ne-au luat din hotar ca să compenseze“, povesteşte Gheorghe Costea, fiul bătrânei.
La 57 de ani, cel mai tânăr din sat
În mijlocul satului stă proţăpită ca o fantomă îndărătnică o clădire cu geamurile sparte, fără viaţă şi fără poveşti. Într-un timp de mult trecut, într-o primăvară de poveste din viaţa satului viu, aici veneau la şcoală zeci de copii veseli şi dornici să devină oameni adevăraţi.
Odată, în satul care astăzi e plin de case care cad, românii şi saşii trăiau în linişte şi-n armonie, într-o comunitate frumoasă şi închegată, prinsă azi doar în câteva fotografii vechi şi-n amintirile încă vii ale celor pentru care Gherdealul reprezintă şi acum cel mai frumos „acasă“. În perioada de înflorire, Gherdealul număra în jur de 300 de suflete, majoritatea familii de saşi, dar şi români, alături de care au trăit în deplină armonie sute de ani. Astăzi, satul mai numără doar 12 suflete. „Sunt patru saşi curaţi, şapte români şi unul care e jumătate sas, jumătate român“, spune Ioan Berghea, primarul comunei Bruiu, de care aparţine Gherdealul. Ultima nuntă din sat, a Gheorghiţei lui Marga, a avut loc în 1987, iar în 1988 s-a născut aici ultimul copil. „După Revoluţie, nu s-au mai născut copii la Gherdeal. Dintre cei care mai sunt acum acolo, cel mai «tânăr» locuitor are 57 de ani“, adaugă primarul.
Val de plecări, după 1990
Prima depopulare a satului a avut loc în anii ’60, când o parte din localnici a plecat la oraş. Valul masiv de plecări a fost însă imediat după Revoluţie, când cei mai mulţi dintre saşi au luat calea Germaniei. „Au plecat şi înainte, dar mai rar. Atunci au mers cei mai mulţi. Şi bine au făcut că au plecat! Dacă erau aici, dădeau la coasă şi la sapă pentru 400 de lei de la colectiv. Nu poţi trăi cu banii ăştia! Acolo, au pensii de 700-800 de euro. Românii nu au plecat nicăieri, numai sub brazi (n.r. – în cimitir)“, oftează cu amărăciune Gheorghe Costea.
Omul a muncit ca strungar în Făgăraş şi în Braşov. Soţia i s-a prăpădit, iar copiii îi sunt „plecaţi în lume“ – băiatul cel mare în America de Sud, iar cel mic şi fata, în Spania. De când mama i-a rămas singură, Gheorghe Costea, acum pensionar, s-a întors în satul copilăriei. Printre casele care cad, viaţa curge la fel de zeci de ani. E fericit când mai ajunge câte un străin şi-i întreabă o vorbă, pentru că altfel, în afară de munca în gospodărie, nu prea văd altceva. „Ne mai ducem prin Bruiu sau pe la oraş, facem cumpărături o dată pe săptămână, cel mai greu e cu pita“, spune bărbatul.
Oameni disciplinați
De-a lungul istoriei, pe la 1600, comunitatea din Gherdeal a fost măcinată şi de ciumă. „Atunci, era să se termine tot, dar a reînviat. Erau oameni harnici, gospodari“, povestesc puţinii săteni ce au auzit şi ei din bătrâni. Apoi, istoria a continuat cu venirea în sat a primelor familii de români. „Nu era casă fără meseriaş şi curte fără muzicant. Aveau saşii o fanfară extraordinară, nelipsită de la sărbători. Era un ring de dans pe dealul bisericii, pe platou, cu scaune, iar la mijloc se dansa, de obicei, duminica“, îşi aminteşte Gheorghe Costea.
Săteanul spune că oamenii aveau obiceiuri foarte bine stabilite şi foarte multă disciplină. Duminica măturau drumul ca să nu-şi murdărească preotul papucii când mergea la biserică, iar cei care nu mergeau duminica la slujbă erau amendaţi cu 100 de lei. „La început, au fost 12-14 familii de români care mergeau la biserică la saşi, apoi s-au apucat saşii şi au făcut biserică românească. De sărbători, era fiecare cu treaba lui. Până când a venit colectivul. După aceea, făceau sărbătorile cu toţii, nu a mai fost problemă“, mai povesteşte bărbatul.
Gheorghe Costea îşi aminteşte apoi cum, atunci când s-a înfiinţat Colectivul, li s-a promis oamenilor că vor avea curent electric în sat. Lucru care s-a şi întâmplat. „Eram copil şi-mi aduc aminte că ne plăcea să ne uităm cum se ridicau stâlpii de curent. Era un sat bogat: avea trei rânduri de vii şi hotarul plin de pomi. Se lucra cel mai mult la vii. Era o muncă colosală, grea. Şi eu am apucat. Nu-i fain să ajungi pe acolo“, rememorează bărbatul.