Marian Trușcă, procuror criminalist la Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului București și fost director al Institutului Național al Magistraturii (INM), cere Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) să lămurească nu doar intervenția procuroarei din Craiova care a agresat-o pe micuța Sorina, dar și politica de personal pe care a dus-o la selecția magistraților, la formarea și promovarea acestora.
Într-un text transmis Sursa Zilei, procurorul își exprimă idignarea față de situația de la Mehedinți și își ironizează o parte dintre colegii magistrați, mai preocupați să protesteze pe treptele Curților de Apel decât să aplice legea și să se preocupe de protecția victimelor.
Publicăm integral textul semnat de procurorul criminalist Marian Trușcă (foto):
„Nu îmi dispăruse uimirea după ce citisem motivarea hotărârii judecătorului bucureştean care a respins propunerea de arestare privind agresorul sexual al unor minori când un prieten mi-a trimis înregistrarea intervenţiei de la Baia de Aramă. I-am răspuns prompt şi sigur pe mine că este un fals, că autorul postării ori este prost informat ori minte cu neruşinare şi că nu poate fi vorba decât, cel mult, de o încredinţare de minor executată de nepricepuţi.
Citind apoi că intervenţia aparţine unui procuror mi-am spus că deja „aberaţia” este prea mare şi am răsfoit netul pentru a căuta şi alte informaţii.
Pe măsură ce descopeream realitatea eram cuprins de furie, groază, disperare! Da, un procuror-şef secţie de urmărire penală de la un Parchet de curte de apel era autorul ororii! „Aşa ceva nu îmi puteam imagina!”…i-am comunicat scurt prietenului meu. Aşa ceva nu îmi pot imagina nici acum şi încă refuz să cred că este real.
Ştiam demult că victimele nu prea se bucură de atenţia noastră, că după ce trec printr-o experienţă care le va marca existenţa probabil totdeauna, în cel mai bun caz, sunt audiate şi apoi ignorate de justiţie. Nu e momentul să spun acum ce li se poate întâmpla în cel mai rău caz…
Văzusem destui copii trecând prin experienţa traumatizantă a contactului cu organele judiciare (poliţie, procuror, instanţă), ştiam că avem lipsuri serioase când vine vorba să instrumentăm cauze cu victime minori şi că prin nepriceperea noastră obişnuim să revictimizăm în numele aflării adevărului iar de protejarea emoţională a copilului şi alte „chestii psihologice” nu prea auzisem dar nici nu prea ne interesau…
Dar să agresăm în halul ăsta un copil nu ştiam că suntem capabili!…
Acum ştiu şi asta şi mă întreb de ce?…Cum s-a ajuns aici?…Cine este responsabil?…
Poate ne răspunde CSM-ul şi ne explică ce politică de personal a avut din 2004 până azi în afară de aceea de a recruta sute de judecători şi procurori anual doar cu scopul a completa schemele şi cum a asigurat în concret specializarea acestora (subliniez, specializarea, nu formarea iniţială sau participarea o dată la 3 ani la o acţiune de formare continuă). Cât de eficiente sunt aşa-zisele concursuri/examene de promovare în funcţii de execuţie şi de conducere şi, în ce măsură, pe baza lor, sunt promovaţi procurori cu adevărat pregătiţi pentru funcţia pe care urmează să o ocupe?
Poate ne răspunde Parchetul General şi ne spune cum stă treaba cu procurorii „specializaţi/anume desemnaţi în instrumentarea cauzelor cu minori”, cât de specializaţi sunt ei în fapt şi dacă nu cumva această specializare este dintotdeauna doar pe hârtie?
Poate ne răspune presa atotştiutoare care obişnuieşte să prezinte acţiunile procurorilor ca fiind „justiţie” făcând abstracţie de „luxuri” precum prezumţia de nevinovăţie, dreptul la imagine şi acum, iată, de drepturi elementare ale unui copil şi care contribuie inconştient (sau, poate, conştient) la gonflarea orgoliului unei bresle şi aşa destul de plină de aroganţi.
Poate ne răspundem noi înşine (în afară de Dănileţ că pe el l-am auzit deja şi ştiam oricum că le ştie pe toate) şi cu ocazia asta aflăm şi care este rolul nostru şi dacă nu cumva suntem prea suficienţi şi surzi la orice critici pe care le calificăm ferm „încălcări ale independenţei” împotriva cărora nu ezităm să ne afişăm jenant protestând public în virtutea „obligaţiei de indignare” care, nu-i aşa, „prevalează asupra obligaţiei de rezervă”.
Acum nu mai suntem indignaţi, acum nu mai iniţiem petiţii, nu mai protestăm???…
Nu, tăcem complice sau căutăm justificări…la astea chiar ne pricepem!„
Marian Trușcă – procuror criminalist, Parchetul de pe lângă Tribunalul Municipiului București