- Sorin Roşca Stănescu
Mă voi referi, în cele ce urmează, la un soi de genocid. La uciderea, cu cinism, a unor conaţionali. Dintre care mulţi, cei mai mulţi, şi-au riscat viaţa pentru atâta democraţie şi atâta libertate câtă avem azi. Trei mii de revoluţionari au murit, în ultimii trei ani, întrucât, literalmente, nu au mai avut mijloace de subzistenţă. Şi douăzeci şi opt dintre ei s-au sinucis. A fost o crimă, aş putea să spun, cu premeditare. Iniţiată sub guvernarea Boc. Ce se întâmplă de fapt? Cum s-a ajuns în această situaţie?
Pentru a mă face cât mai explicit, mă voi referi la legislaţia statului Nevada. Acolo, dacă o persoană majoră, indiferent de vârstă, trăieşte în concubinaj cu altă persoană majoră mai mult de un an şi apoi are loc o despărţire, persoană cu dâre de mână este obligată să-i plătească celeilalte persoane, toată viaţa, pensie alimentară. De ce? Pentru că se apreciază că pe parcursul a douăsprezece luni a obişnuit-o cu alt standard de viaţă. Mai ridicat. Şi ar fi nedrept ca cel mai sărac din fostul cuplu să se întoarcă la starea anterioară. Iată un exemplu de grijă faţă de om, practicată în Statele Unite.
Şi, acum, să revenim la tema revoluţionarilor. În fiecare stat al fostului lagăr socialist, există revoluţionari. Persoane despre care se ştie că şi-au riscat viaţa pentru că ţările lor să devină libere şi democratice. Pretutindeni, aceştia primesc o indemnizaţie. Dar victime, nu au existat la dimensiuni semnificative, decât în România. În celelalte state, revoluţiile au fost de catifea. În România, revoluţia a fost sângeroasă. De aceea, numărul de decedaţi, de răniţi şi de oameni care şi-au riscat viaţa a fost semnificativ mai mare. Nu atât de mare, totuşi, cum a ajuns, în mod artificial, prin fabricarea şi distribuirea, din interese politice ori financiare, a aşa-numitelor certificate de revoluţionar. La un moment dat s-a ajuns la circa şaptesprezece mii şi era, evident, exagerat, iar presa a luat atitudine. M-am numărat atunci printre jurnaliştii care au criticat regimul Iliescu pentru asemenea practici. Mulţi dintre revoluţionari s-au aflat de partea mea. Unii dintre cei mai autentici revoluţionari, în semn de protesc, şi-au depus certificatele la redacţia la care lucrăm. Alţii le-au rupt, în public.
În 1996, la sfârşitul anului, erau aproximativ douăzeci de mii de revoluţionari cu patalama, iar comisia care analiza cererile acestora s-a închis. Astăzi, au rămas zece mii de revoluţionari. O parte dintre falşii revoluţionari au fost eliminaţi din sistem, nemaifiindu-le recunoscute diplomele, iar alţii au decedat. Sunt cei trei mii la care m-am referit mai sus. Persoane faţă de care statul s-a angajat şi care au fost obişnuite cu o trasfuzie financiară modestă, dar constantă. Iar trasfuzia a fost oprită brutal.
A urmat criză economică şi guvernul Boc, aşa cum a procedat şi în alte domenii, a intrat cu bocancii şi în această zonă a revoluţionarilor. În timp ce, în paralel, Traian Băsescu, din motive politice, prin intermediul lui George Costin, pe atunci ministru secretar de stat la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor, a mai acordat patru mii de certificate. Motiv pentru care a fost anchetat şi apoi condamnat la închisoare. George Costin, nu Traian Băsescu. Emil Boc, prin Ordonanţa 53 din 2010 a decis, deci, în mod discreţionar, că, timp de 3 ani, indemnizaţiile să fie sistate.
Ce a urmat? Cei mai mulţi dintre revoluţionari, în virtutea indemnizaţiilor pe care le primiseră constant, pentru rolul jucat în evenimentele din decembrie 1989, au contractat împrumuturi, în general credite bancare. Evident, pentru a-şi satisface diverse nevoi. Nemaiputând plăti împrumuturile, oamenii au fost executaţi silit. Motiv pentru care, aşa cum arătăm, au murit trei mii dintre ei, iar douăzeci şi opt s-au sinucis. Aceşti revoluţionari, oameni în general în vârstă , mulţi dintre ei necalificaţi, deci, într-un fel sau altul şomeri, lipsiţi de resurse, dependenţi de respectiva indemnizaţie, s-au luptat, alături de ceilalţi romani, de multe ori chiar în primele rânduri, pentru dărâmarea regimului Traian Băsescu. Şi pentru aducerea USL la putere. În speranţa că li se va face şi lor dreptate.
Şi, în fine, la Palatul Victoria a fost instalat guvernul Ponta. Revoluţionarii erau plini de speranţă. Li se promisese că sistarea plăţii indemnizaţiei va înceta. Numai că, situaţia s-a complicat şi mai mult. Pornind de la considerentul real că printre miile de revoluţionari există, în continuare, şi impostori, guvernul Ponta, în loc să identifice şi să-i elimine pe aceştia, a decis să prelungească neplata acestor indemnizaţii. Este adevărat, astfel a fost făcută o economie la buget. Dar pe seama unei teribile nedreptăţi.
Când li se va face, totuşi, dreptate revoluţionarilor adevăraţi? De ce în condiţiile în care sunt sistate plăţile şi aceştia mor de foame sau se sinucid, Guvernul îşi asumă, totuşi, cheltuieli cu un Secretariat General al Revoluţionarilor, un fel de minister al celor care nu mai sunt luaţi în calcul, contându-se cu cinism, la fel cum făcea şi guvernul Boc, pe “scoaterea naturală din sistem” a celor care şi-au riscat viaţa ca noi să fim mai liberi?
Cât încă mai avem eroi, să-i cinstim. Pentru că atunci când nu vom mai avea eroi, Doamne fereşte, vor fi alţii nevoiţi să devină.