Adânc pe adânc cheamă: „Şi mai mult decât acestea veţi fi”. Dumnezeu s-a preocupat și de desfătarea minții. Minții i-a dat putere să umble în Lumina Cunoașterii și ne-a lăsat trei elemente de cunoaștere, pe care noi le folosim permanent ca să ne asemănăm cu Dumnezeu.
Așa cum în școală mergi din treaptă în treaptă, tot mai sus; așa cum în știință și filosofie mergi din treaptă în treaptă și ajungi până în cunoașterea de geniu, treaptă luminată, așa este și urcușul duhovnicesc: urci permanent într-o altă treaptă și mai înaltă. Deci care este desfătarea minții?
CUNOAȘTEREA!
Cunoașterea este un izvor nemărginit în care înțelepciunea este de la Duhul Sfânt! De aceea se și spune că „Domnul înțelepțește orbii!”
Această vorbă trebuie înțeleasă și altfel. Dumnezeu nu înțelepțește doar orbul biologic, care are baston și nu vede, aici se referă la faptul că înțelepțește și pe omul necunoscător, atunci când vrea să cunoască și să ducă la marginile infinite ale cunoașterii până la cunoașterea dumnezeiască în contemplație, în odihnă sau, dacă este vorba (deschizând Filocalia VI) „în răpire” până la Dumnezeu! Desfătarea minții! Odihna minții!
Aceasta se numește unirea cu Dumnezeu prin har! „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc..” (ps.103, 5) Minții i s-a dat puterea de cunoaștere. Întâi pământească, rațională și apoi contemplativă, dumnezeiască – vederea duhovnicească sau lumina divină – transcendent (dincolo de sine, dincolo de noi), dincolo de ochii minții, când omul vede până în Împărăția lui Dumnezeu sau ajunge cu rugăciunea până la Tronul lui Dumnezeu, „dincolo de cerurile cerurilor și apa cea mai presus de ceruri”, cum spune Psalmistul la cântarea „Toată suflarea să laude peDomnul.” „Lăudaţi-L pe El cerurile cerurilor şi apa cea mai presus de ceruri” (Psalmi 148:4).
Noi, oamenii, purtăm în suflet un strop de dumnezeire, care este însă şi esenţa noastră; un strop din „Lumina creată în ziua dintâi/ Din lumina aceea însetată adânc de viaţă”.