- Vlad Bârleanu
Campania furibundă anti-corupție aduce în atenție o zonă de conflict dintre puterea executivă și cea judecătorească – recuperarea prejudiciilor.
Nu mă voi referi la substraturile personale, de interes de grup sau politic din schimbul de mesaje dintre premierul Victor Ponta și conducerea DNA.
Problema reală este în ce măsură procurorii și judecătorii, pe de o parte, și funcționarii ANAF, pe de altă parte, pot înțelege că este posibil să aibă partea lor de dreptate, dar că au nevoie să-și lărgească perspectivele pentru a putea servi binele public.
Logica economică nu se potrivește întotdeauna cu logica juridică. În ultimii ani, mai ales în contextul austerității, au fost situații care au reliefat din plin acest adevăr. De exemplu, multitudinea de sentințe prin care bugetul de stat a fost obligat să suporte acordarea unor salarii, prime sau pensii restante, într-o perioadă în care echilibrul bugetar este un element de siguranță națională. Raportarea oarbă a puterii judecătorești la textul constituțional ”Statul este obligat sa ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent” poate duce rapid la falimentul statului.
În cazul de față, situația stă astfel: DNA a transmis că, prin hotărârile judecătoreşti definitive obținute în 2014, s-a dispus confiscarea şi recuperarea de produse infracţionale în sumă de peste 310 milioane de euro. ANAF a executat efectiv doar 10%.
Ponta s-a repezit și a confundat bunurile confiscate cu cele sechestrate. Dar și DNA greșește prin ignorarea faptului că executarea sumelor confiscate se supune unor legități economice, fără legătură cu vreo sentință.
ANAF a transmis că dificultățile din acest proces sunt lipsa unei baze de date naţionale cu deciziile instanţelor, emiterea titlurilor de creanţă fără măsuri asigurătorii prealabile, dosare cu autori necunoscuţi, firmele-fantomă, absenţa cumpărătorilor la licitaţiile cu bunuri confiscate sau procedurile lungi pentru partajul dintre soți.
Una dintre soluții ar putea fi replicarea metodei folosite de Curtea de Apel București în Dosarul ICA/Dan Voiculescu – identificarea precisă a activelor care trebuie confiscate.
Chiar și cazul în care acest tip de sentință va deveni rutină, apar alte probleme, care nu își găsesc răspunsul în Coduri sau care ridică întrebări despre logica economică sau moralitate.
De exemplu:
În cazul confiscării părților sociale sau acțiunilor unei companii nelistate, cum se stabilește valoarea? Ca echivalent al capitalului social subscris sau, în mod profesionist, prin parametri precum profitul EBITDA, indici ai pieței respective etc? Cine plătește această evaluare?
În cazul confiscării patrimoniului imobiliar, ce se întâmplă dacă sunt fluctuații mari de piață între data evaluării folosite de instanță și momentul în care ANAF trebuie să execute? Concret, dacă un imobil apare în evaluarea de la instanță cu 1 milion de euro, iar după unul sau cinci ani, când se dă sentința, ANAF constată că nu poate obține mai mult de 300.000 €? Își asumă vreun funcționar ANAF să îl vândă sau se gândește că îi va bate DNA la ușă să îi impute diferența? Dar în situația inversă – un bun evaluat la 300.000 € este vândut în licitație cu 1 milion de euro, ce se întâmplă cu diferența?
Lista de întrebări rămâne deschisă, iar cele două instituții trebuie să dialogheze, cu ochii deschiși.